În esenţa sistemul securităţii colective a statelor are o destinaţie preventivă. Securitatea colectivă a statelor este definită ca un sistem al puterii în care fiecare stat şi-ar garanta securitatea şi independenţa cu participarea oricarui alt stat.Altfel zis,asigurarea unei stări a relaţiilor internaţionale, care exclude încălcarea păcii sau a ameninţării securităţii popoarelor în orice formă, cu eforturile comune ale statelor în cadrului universal sau regional este numită securitate colectivă. Esenţa acestui model se bazează pe participare şi obligativitate. Conceptul securităţii colective este întemeiat pe acordul tuturor sau al majorităţii statelor să întreprindă acţiuni comune împotriva oricărei naţiuni care în mod nelegitim încalcă pacea. Pentru a fi efectiv sistemul securităţii colective, se cere acordul statelor de a apăra status quo, de a fi împotriva schimbării lui violente, de a asigura definitiv că vor fi luate măsuri împotriva statului care încalcă prevederile normelor internaţionale pentru menţinerea păcii precum şi predispunerea statelor neafectate direct de aceste încălcări de a participa în sancţiuni împotriva agresorului. Teoretic sistemul securităţii colective este bazat pe presupunerea că nici un stat, probabil, nu va dori să schimbe puterea şi ordinea comunităţii mondiale, iar dacă agresiunea are loc, atunci toţi îşi vor onora angajamentul de a întreprinde acţiuni de opunere corespunzătoare.
Sistemul securităţii colective nu trebuie să fie confundat cu o alianţă sau cu sistemul de echilibrare a puterii.După cum se menţionează în Enciclopedia de drept internaţional „Ideea generală a conceptului securităţii colective este de a instituţionaliza folosirea legală a forţei şi de a reduce recurgerea la apărarea ca instrument, într-o oarecare măsură nematur, de asigurare a normelor de drept internaţional“.În acest izvor se conţine o descriere concisă a originii şi trăsăturilor distinctive ale securităţii colective a statelor care vor fi enumerate mai jos.Conform specialiştilor din domeniul relaţiilor internaţionale, noţiunea securităţii colective îşi ia începutul în schemele teoretice ale păcii perpetuume propuse de către unii filosofi şi gînditori pe parcursul istoriei. Deşi există diferenţă evidentă în felul de a trata problema şi ideile propagate de aceştia aveau unele semne comune. Odată ce comunităţii internaţionale îi lipseşte o autoritate centrală pentru promovarea şi asigurarea normelor de drept şi menţinerea păcii, este necesar de a prevedea o soluţie pentru o astfel de autoritate. Aceasta putea fi făcut prin organizarea apărării comune a tuturor statelor împotriva folosirii nelegale a forţei şi prin reducerea la minimum a dreptului şi necesităţii statelor de a intreprinde măsuri individuale în acest scop.
Originea ideii securităţii colective în practica statelor poate fi găsită în eforturile puterilor europene de a menţine pacea şi securitatea în perioada secolului XIX în cadrul sistemului internaţional „Concert of Europe“. Cu toate că acest sistem uneori este asociat cu conceptul balanţei puterilor, structura lui poseda trăsături ale securităţii colective după cum prevede conceptul de astăzi, deoarece prevedea nu numai apărarea comună împotriva unui pericol extern, dar şi acţiuni colective ale marilor puteri europene împotriva oricărui potenţial duşman în limitele propriilor lor rînduri.Atunci cînd „Concert of Europe“ a dat semne definitive de dezintegrare, ideea securităţii colective mai insistent era propagată de către mişcarea pacifistă de la sfîrşitul secolului XIX. Printre avocaţii proeminenţi ai unui mecanism instituţionalizat pentru menţinerea păcii, văzut ca o organizaţie universală a statelor în scopul acţiunii colective şi responsabilităţii în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, este numit juristul german Walter Schicking.Numai după experienţa dezastruoasă a primului război mondial ideea unui sistem instituţionalizat al securităţii colective a fost realizat prin formarea Ligii Naţiunilor, iar odată cu falimentul ei (în perioada de pînă şi în timpul celui de-al doilea război mondial) de către Organizaţia Naţiunilor Unite.Conceptul securităţii colective, după cum a fost dezvoltat, este îndreptat împotriva aplicării nelegale a forţei de către unul sau cîteva state din cadrul grupului de state ce formează sistemul securităţii colective însăşi şi nu împotriva unei ameninţări externe.
Sistemul securităţii colective este pus în acţiune în cazul aplicării nelegale a forţei de un stat aparte sau de o grupă de state-membre ale acestui sistem, cu excepţia cazurilor de autoapărare sau de aplicare a forţei de către însuşi sistemul securităţii colective. Aplicarea forţei în scop de autoapărare de către un stat, care este victima atacului armat, este legală numai ad interim, adică atîta timp pînă cînd mecanismul securităţii colective pentru protecţia statului victimă nu va fi adus în acţiune.Ca formă instituţionalizată de cooperare a statelor (în termeni juridici — ca o organizaţie internaţională), sistemul securităţii colective se deosebeşte de alianţele tradiţionale. Alianţa înseamnă o configurare a puterii în care statul caută să obţină securitatea şi oportunitatea de a-şi avansa interesele naţionale prin unirea forţei sale cu cea a unui sau mai multor state cu interese similare. Modelul alianţei presupune decizia de a schimba sau a menţine echilibrul puterii la nivel local, regional sau global. De obicei, astfel de acţiuni, sunt urmate de alte părţi, care de asemenea caută parteneri de alianţă. Aşadar modelul alianţei prezintă aparenţa tipică de bloc contra bloc. De cele mai dese ori alianţa este formată prin tratate de alianţă, care conţine acordul statelor membre de a susţine militar în cazul unui atac împotriva unui stat membru al alianţei.
Alianţele pot fi bilaterale sau multilaterale, închise sau deschise, înalt organizate, de scurtă sau lungă durată şi pot fi îndreptate spre prevenirea războiului sau învingerea în război.Adică defensive sau ofensive, agresive. Alianţele agresive sînt astăzi nule de drept, întrucît au un obiect ilicit. Din cele expuse reiese că este incorectă folosirea termenului securitatea colectivă în descrierea acordurilor de alianţă, adică de bloc. Astfel de grupuri ca NATO, fostul Pact de la Varşovia, Pactul de la Rio nu pot să fie atribuite la categoria de aranjament al securităţii colective regionale. Organizaţiile numite sunt exemple de alianţe şi nu modele ale securităţii colective.O distincţie importantă între alianţele tradiţionale şi sistemul securităţii colective poate fi văzută în faptul (cu toate că ambele sunt bazate pe acorduri sau tratate internaţionale obligatorii) că îndatoririle luate de membrii unei alianţe se răsfrîng nu atît de departe şi au mai puţin efect asupra drepturilor lor suverane decît obligaţiile impuse asupra membrilor sistemului securităţii colective. De exemplu, se lasă la viziunea proprie a membrului unei alianţe de a determina este sau nu un act de agresiune săvîrşit împotriva altui membru al alianţei şi ce acţiune trebuie să fie întreprinsă, în timp ce în sistemul securităţii colective o astfel de determinare este conferită unui organ internaţional hotărîrea căruia teoretic este prevăzut ca avînd efect obligatoriu. Deosebirea devine mai puţin stringentă dacă luăm în considerare alianţele de tip modern. Aceste noi forme de alianţe sunt înalt instituţionalizate şi, de regulă, prevăd procedura pentru primirea hotărîrilor care, cel puţin practic dacă nu legal, poate rezulta în măsuri nu mai puţin efective decît cele întreprinse de către organul respectiv al sistemului securităţii colective.