Cele mai multe teorii consideră în mod just, că salariul reprezintă un venit însuşit prin muncă.
Muncitorul vinde pe piaţa nu munca, ci forţa sa de muncă. Munca este creatoare de valoare, dar ea însăşi nu are valoare şi nici preţ. În primul rînd, pe piaţă muncitorul nu vinde întreprinzătorului munca, aceasta nefiind materializată şi neexistînd decît în cadrul procesului de producţie. El vinde doar capacitatea de a munci, adică forţa de muncă.
Salariul nu este ceea ce pare a fi, adică valoarea sau preţuk muncii, ci numai o formă camuflată a valorii sau a preţului forţei de muncă. El apare ca fiind preţul muncii, dar în realitate este preţul forţei de muncă. Apare ca fiind expresia în bani a întregii valori nou create dar, în realitate, este o parte a valori create.
Problema salariului a constituit o preocupare constantă a economiştilor începînd cu şcoala clasică. Adam Smith enunţă unele idei juste cu privire la salariu, spunînd că din toate cele trei venituri, salariul este singurul venit bazat pe muncă. Salariul reprezintă, după el, o parte din produsul muncii muncitorului din care se scade în primul rînd renta şi în al doilea rînd profitul. El a văzut în salariu o categorie naturală -”răsplata naturală a muncii”.
Natura salariului este tratată în maniere diferite, existînd în acest sens, concepţii moniste şi concepţii dualiste.
Concepţiile moniste explică substanţa salariului printr-un singur factor. Unul din aceşti factori este costul formării resurselor de muncă. În concordanţă cu aceasta, salariul reprezintă suma care asigură strictul necesar pentru existenţa salariatului şi întreţinerea familiei sale. Este prima eplicaţie a substanţei salariului dată încă de Turgot şi quesnay. Pornind de aici, Ferdinand Lassale a ajuns la legea de aramă potrivit căreia “salariul mediu nu depăşeşte întreţinerea existenţei muncitorilor şi reproducerea speciei”. Pentru a explica de ce salariul are această limită, Lassale apelează la argumentul lui Th. Maltus, care susţine că un salariu mai mare ar încuraja căsătoriile şi ar avea ca rezultat creşterea populaţiei peste posibilităţile ce decurg din dezvoltarea economiei, astfel încît venitul mediu scade, populaţia nu se mai poate întreţine, creşte numărul deceselor şi scade natalitatea ajungîndu-se în cele din urmă la punctul din care s-a pornit.
O altă teorie monistă explică substanţa salariului prin productivitatea muncii. Salariul ar fi deci o parte, mai mare sau mai mică, din rezultatul muncii. Varianta modernă a acestei explicaţii o reprezintă teoria salariului de eficienţă, fundamentată îndeosebi în ultimele două decenii.
În esenţă, aceasta susţine că salariul nu trebuie considerat o sumă determinată pe piaţa muncii ci un rezultat care decurge direct din eficienţa muncii. Prin logica sa teoria salariului de eficienţă conduce la concluzia că relaţia salariu-productivitate nu este şi nici nu trebuie să fie identică pentru toate firmele sau activităţile, iar acest fapt stă la baza diferenţierii salariilor. Analizele statistice nu validează în totalitate această teorie, dar relevă posibilitatea utilizării sale la elaborarea unor concepţii realiste cu privire la mărimea şi dinamica salariului, precum şi la explicarea ştiinţifică a existenţei unor diferenţe necompensatorii între salarii. Alţi autori consideră că natura salariului este dată de “capitalul cultural” care se formează prin intermediul “capitalului economic”. Cheltuielile cu creşterea şi pregătirea forţei de muncă reprezintă “capitalul economic”. Întrucît ceea ce se închiriază sau se vinde este priceperea salariatului, îndemînarea şi cunoştinţele sale formate pe baza cheltuielilor respective, capitalul economic devine capital cultural, iar salariul apare, ca plată pentru utilizarea capitalului cultural. Ea nu poate, însă, explica substanţa salariului în condiţiile învăţămîntului gratuit, cînd salariul apare, parţial ca un transfer gratuit de venituri. De aceea, în ultimul timp, fenomenul “capital cultural” a căpătat sensul de cunoştinţe ştiinţifice pe care posesorul forţei de muncă le acumulează prin învăţămînt şi cultură, experienţa profesională etc.
În literatura economică anglo-saxonă s-a răspîndit teoria “capitalului uman”, care ar putea fi considerată o prelungire pe alt plan, a teoriei capitalului cultural. “Capitalul uman – spun unii autori – este stocul de experienţă acumulată de lucrător. Aceasta este valoroasă pentru venitul sau cîştigul său potenţial viitor”. Aşa cum capitalul fizic este rezultatul unei investiţii, la fel şi capitalul uman rezultă din investiţii specifice făcute cu scopul de a genera venituri viitoare. Beneficiul anticipat al acestei cheltuieli iniţiale este un venit bănesc superior sau un viitor loc de muncă, mai important şi aducător de satisfacţii suplimentare, comparativ cu cel anterior pentru că purtătorul şi, totodată, gestionarul unei asemenea avuţii este salariatul însuşi, aceasta urmărind să o administreze în scopul maximizării venitului pe care-l obţine.
În această viziune, inegalitatea salariilor derivă din inegalitatea formării capitalului uman, adică din diferenţierea pregătirii salariaţilor, a capacităţii lor de adaptare la procesele de muncă şi tehnologiile existente în întreprinderi sau la mobilitatea geografică. În acelaşi timp, diferenţele dintre salarii influenţează alocarea factorului muncă în economie, declanşînd mobilitatea salariaţilor spre însuşirea celor mai cerute calificări sau spre întreprinderile în expansiune.
Teoria dualistă despre substanţa salariului îşi are rădăcinile în vechile doctrine economice, după care substanţa salariului constă, concomitent, în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. În viziunea acestei teorii, ceea ce primeşte salariatul este o parte din produsul muncii, condiţionat de nivelul productivităţii. Dar, mărimea salariului se formează astfel încît ea să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.
Pornind de la ceea ce este logic şi raţional în diferite teorii şi la diferiţi autori, se poate concluziona că substanţa salariului o reprezintă partea din venitul naţional, distribuită în mod direct salariaţilor, pentru participarea lor la activitatea economică mai ales sub formă bănească.
Salariul se stabileşte pe baza relaţiei dintre cel ce are nevoie de muncă şi posesorul acesteia, în contextul general al raportului dintre cererea şi oferta de muncă. Cererea de muncă, la fel ca cererea pentru ceilalţi factori de producţie are caracter derivat. Aceasta se formează ca sumă a necesarului pentru a produce toate mărfurile şi serviciile solicitate de societate. Pe termen lung, creşterea şi diversificarea cererii pentru aceste bunuri se traduc printr-o mişcare similară a cererii de muncă.
Ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă, salariul se stabileşte pe baza mecanismului pieţei, el fiind însă definitivat şi plătit după depunerea muncii, în funcţie de rezultatele ei.
Acest mod de formare a salariului are la bază regulile generale de funcţionare ale pieţei şi elementele specifice pieţei muncii. Salariul astfel format este raportat întotdeauna de posesorul muncii la cerinţele propriei sale existente pe care şi-o doreşte normală şi la parametrii tot mai ridicaţi de siguranţa pe seama acestei forme de venit. Atunci cînd salariul se dovedeşte a fi insuficient, în vederea apropierii de condiţiile unei vieţi normale sau de realixarea acesteia intră în funcţie modalităţile de completare a lui cu resurse care au revenit iniţial întreprinderii sau societăţii.