I. Suveranitatea statelor în valorificarea resurselor naturale de pe teritoriul naţional şi protecţia mediului: ţine de dreptul statului de a decide limitele de folosinţă a resurselor naturale, concomitent statul fiind obligat să determine aceste limite în aşa fel încît să nu fie în detrimentul întregii comunităţi mondiale sau chiar pentru generaţiile viitoare.
II. Cooperarea internaţională în soluţionarea problemelor conservării mediului: poluarea de mediu nu recunoaşte frontierele statelor şi poate afecta teritorii, domenii ce ţin de mai multe state.
III. Buna vecinătate: vecinătatea îşi are locul său în determinarea cadrului juridic în domeniul protecţiei mediului; astfel, vecinătatea geografică uneori contribuie la dezvoltarea concomitentă a legislaţiei, în unele cazuri normele dreptului mediului fiind asemănătoare; obligativitatea stabilirii unei înţelegeri reciproce a vecinilor în acest plan garantează liniştea nu numai pentru aceste două state, ci şi pentru întreaga comunitate mondială.
IV. Notificării şi consultării: asigurarea între state a unui schimb permanent de informaţie în ceea ce priveşte starea de mediu, iar în unele cazuri chiar obligaţia acestora de a informa statele vecine şi comunitatea internaţională despre careva accidente sau calamităţi; schimbul de specialişti şi tehnologii, aplicarea cărora duce la soluţionarea problemei de mediu.
V. Protejarea patrimoniului comun: se au în vedere acele bunuri ce nu intră în domeniul de suveranitate a unui oarecare stat, bunuri din patrimoniul naţional, dar care prezintă valoare pentru întreaga comunitate mondială – apele internaţionale, spaţiul extraatmosferic, corpurile cereşti ş.a.
VI. Poluatorul plăteşte: cheltuielile de recuperare a daunei pentru prejudiciul cauzat fie altui stat, fie patrimoniului comun, revin poluatorului.