Considerat oportun să abordăm această problemă deoarece un proces penal de formaţie majoritar contradictorială nu poate fi reglementat de o metodă ce nu s-ar supune cerinţelor contradictorialităţii.
Contradictorialitatea nu este un fenomen simplu, ci unul socio-juridic complex, iar esenţa sa nu poate fi confundată cu trăsăturile procesului penal în general sau a unor faze, acţiuni procesuale în particular.
De vreme ce contradictorialitatea apare ca element organizaţional al activităţii procesuale, este logic să presupunem că la nivelul macro, adică la nivel de ramură a dreptului, contradictorialitatea apare ca una din metodele de reglementare a raporturilor juridice procesual penale.
Teoria generală defineşte metoda de reglementare a unei ramuri de drept ca fiind totalitatea mijloacelor juridice prin care statul reglementează conduita subiecţilor participanţi la raportul juridic.
Orice metodă de reglementare juridică poate fi concepută sub două aspecte: obiectiv şi subiectiv.
Aspectul obiectiv rezultă din aceea că specificul obiectului de reglementat (relaţiile sociale în cazul nostru) poate solicita o anumită metodă de reglementare.
Aspectul subiectiv rezidă în aceea că dacă obiectul de reglementat permite a fi aplicate două sau mai multe metode de reglementare, rămâne la atitudinea statului să decidă care din aceste metode se aplică până la urmă.
Anume coraportul acestor două aspecte ale metodei de reglementare juridică explică de ce una şi aceeaşi ramură de drept în diferite timpuri a fost reglementată prin metode diferite. Spre exemplu dreptul civil în perioada URSS era reglementat de metoda imperativ-dispozitivă şi nu de cea dispozitivă cum este în prezent.
După cum se menţionează în lucrările de teorie generală a dreptului metoda de reglementare juridică include în sine:
1. Poziţia părţilor în raportul reglementat;
2. Faptele juridice care generează, modifică sau sting raporturile reglementate;
3. Modul de apărare a drepturilor lezate ale subiecţilor raportului juridic .
Cu scopul de a determina specificul metodei de reglementare a dreptului procesual penal ne vom referi în primul rând la poziţia subiecţilor (părţilor) în cadrul raportului procesual penal.
În primul rând, menţionăm că un subiect obligatoriu al raporturilor procesual penale întotdeauna este statul, reprezentat prin organe special împuternicite sau persoane cu funcţii de răspundere . Ceilalţi subiecţi participanţi la raporturile procesual penale pot fi clasificaţi în trei categorii mari după criteriul cauzei participării lor la raportul procesual penal.:
1. Subiecţii care participă la raportul procesual penal pentru a-şi apăra interesele personale sau ale persoanelor pe care le reprezintă faţă de acuzare. În această categorie sunt incluşi: bănuitul, învinuitul, inculpatul, apărătorul, persoana faţă de care se înaintează acţiunea civilă.
2. Subiecţii care participă la raportul procesual penal pentru a-şi restaura drepturile încălcate prin comiterea infracţiunii, fie că sunt drepturi personale sau ale persoanelor pe care le reprezintă. În această categorie sunt incluse: persoana vătămată şi reprezentanţii săi, persoana care înaintează acţiunea civilă.
3. Subiecţii participarea cărora este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal. Din această categorie fac parte: martorii, experţii, specialiştii, translatorii etc.
Pentru fiecare din aceste grupe este caracteristică o poziţie specifică a subiecţilor. Astfel, poziţia subiecţilor ca element al metodei de reglementare poate fi şi el clasificat în 3 sub-elemente:
1. Poziţia organelor de stat implicate în proces vis-á-vis de bănuit (învinuit, inculpat) şi reprezentantul său. Această categorie de raporturi poate fi reglementată de trei metode diferite. Prima metodă se caracterizează prin aceea că raportul procesual este tripartit: partea acuzării – instanţa de judecată – partea apărării. Poziţia instanţei este una autoritară şi părţile se subordonează instanţei, dar în raporturile dintre partea acuzării şi parte apărării subordonarea lipseşte. Părţile au drepturi procesuale egale, ele pot în egală măsură să intervină pe lângă instanţă pentru a-şi apăra drepturile şi interesele fundamentale. Prin aceasta părţile pot influenţa deciziile instanţei – adică a faptelor juridice generatoare, modificatoare sau în virtutea cărora încetează raporturile juridice. Apărarea drepturilor şi intereselor fundamentale ale părţilor se poate face şi prin atacarea actului de jurisdicţie dispus de instanţă.
Din analiza celor expuse putem lesne deduce că metoda de reglementare descrisă este aplicabilă procesului contradictorial şi, după cum arată S.D. Şestacova, trebuie să fie denumită metodă contradictorială .
Celelalte două metode aplicabile subiectului cercetat vor fi caracteristice pentru procesul inchizitorial şi mixt, astfel, vor fi denumite respectiv metoda inchizitorială şi metoda mixtă. Nu le vom descrie deoarece ele nu prezintă interes pentru discursul nostru.
2. Poziţia organelor de stat implicate în proces vis-á-vis de persoana a căror drepturi şi interese legitime au fost încălcate prin comiterea infracţiunii poate fi de două tipuri:
Primul constă în aceea că pornirea procesului penal se face indiferent de voinţa persoanei vătămate, adică “ex officio”. Faptul juridic care generează, modifică sau încetează raportul juridic este decizia organului competent manifestată unilateral.
Al doilea tip rezidă în aceea că procedura penală porneşte numai în urma manifestării voinţei persoanei vătămate, iar faptul juridic în acest caz este chiar voinţa materializată a persoanei vătămate.
Aşadar, metoda de reglementare la acest moment este imperativ – dispozitivă.
3. Cea de-a treia situaţie apare când sunt puse vis-á-vis organele de stat implicate în procesul penal şi subiecţii ce contribuie la desfăşurarea normală a procesului penal (experţii, specialiştii, martorii, translatorii etc.). În acest caz raporturile dintre subiecţii nominalizaţi sunt reglementate de metoda imperativă şi nu permit nici un fel de alternative. Din însăşi conţinutul activităţii procesual-penale rezultă că persoanele utile pentru realizarea scopului procesului penal se atrag în proces din oficiu, prin simpla manifestare a voinţei organelor competente (fie instanţa, fie organele de urmărire penală). Faptul juridic în aceste condiţii se prezintă ca fiind voinţa organului competent de a atrage un astfel de subiect în procesul penal.
În cele din urmă putem concluziona că fiecare dintre formele istorice de proces penal cunosc o metodă de reglementare proprie denumită identic cu însuşi tipul istoric de proces. Fiecare dintre aceste metode determină un cerc specific de subiecte şi concretizează poziţia lor în cadrul raporturilor procesual-penale. La fel, metoda de reglementare este determinată de caracterul faptelor juridice specifice şi modul de apărare de către subiect al drepturilor şi intereselor legale proprii.
Astfel, putem deduce că pentru, ca contradictorialitatea să fie pe deplin realizată ea trebuie să dispună şi de metodele de reglementare ce asigură egalitatea procesuală a părţilor, separaţia celor trei funcţii procesuale de bază şi rolul diriguitor al instanţei, precum şi dreptul exclusiv al acesteia de a soluţiona cauza.
Precizăm că contradictorialitatea ca element al metodei de reglementare nu poate fi găsită în formă pură ci de regulă este combinată cu alte metode de reglementare.