Acţiunea legislaţiei mediului în timp este marcată de două momente principale: momentul intrării în vigoare şi momentul încetării acţiunii legii. Altfel spus, din ce moment legea nouă va începe a produce efecte juridice, iar cea veche îşi va pierde valoarea.
În teoria dreptului aceste probleme au fost soluţionate prin implementarea unui şir de principii ce ţin de aplicarea legii în timp, adică asupra relaţiilor avute loc în trecut, ce se petrec în prezent şi ce vor avea loc în viitor:
 Principiul neretroactivităţii legii – legea este aplicabilă acelor relaţii şi acţiuni, care se produc după momentul intrării în vigoare a legii.
 Principiul retroactivităţii legii noi – excepţie de la principiul precedent, conform căreia legea nouă adoptată poate avea efect asupra acţiunilor de pînă la adoptarea ei, dar numai în acele cazuri care se preved expres în legea nouă şi dacă aceasta nu înrăutăţeşte situaţia subiectelor implicate. (De ex., actele emise cu privire la lichidarea consecinţelor calamităţilor, catastrofelor ecologice, accidente etc.)
 Principiul aplicării imediate a legii noi adoptate – presupune aplicarea legii noi, din momentul intrării în vigoare, asupra tuturor situaţiilor, excluzînd imediat acţiunea legii vechi. Momentul intrării în vigoare a legii ţine de data publicării sau de data indicată expres în textul legii.
 Principiul ultraactivităţii legii vechi – excepţie de la principiul precedent, care presupune ,,supravieţuirea” legii vechi, în timp ce legea nouă este deja în vigoare. Legea veche este aplicată în domeniile şi limitele prevăzute expres în legea nouă. Se aplică pentru o perioadă scurtă de timp, de regulă, pînă la şase luni, termen indicat în dispoziţiile finale sau tranzitorii ale legii, în vederea concordării actelor normative ,,înrudite”.
În mod obişnuit, acţiunea în timp a legilor mediului este supusă condiţiilor generale. Abatere prezintă legile adoptate în situaţii excepţionale, care îşi au limitele în funcţie de faptul cît timp vor persista condiţiile ce au generat aceste situaţii.