Universul comparat cu o himeră se transformă în vis al nefiinţei, într-o lume în care “nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă” (Newton).Faptul de a nu exista nu înseamnă, de fapt, ceva despre care nu putem vorbi, ci dinpotrivă o confirmare a ceea ce înseamnă inexistanţa, lipsa de orice temei real.
În componenţa sa Universul înseamnă şi fiinţă şi nefiinţă, şi creat şi noncreat, o infinitate de lumi posibile şi imposibile în acelaşi timp.
De existenţa trăsăturilor de ireversibilitate, ireversibilitate concepută ca trecere de la trecut spre viitor şi nici o dată invers, se leagă constatarea că timpul apare ca unitate între real (timpul scurs) şi posibil (timpul nescurs), ca naştere a realului din posibil şi a posibilului din real.
Timpul devine parte integrantă a Universului deopotrivă ireversibil şi infinit. Fără să fie excluse momentele reale de ciclicitate, de repetabilitate, de reversibilitate în corpul nostru de Univers se poate vorbi de o săgeată a timpului legată de ideea de progres.
Extinderea ideii de ireversibilitate fundamentală a timpului la întregul Univers se leagă de ideea dialectică a inepuizabilei calităţi şi cantităţi a materiei în mişcare, de infinitatea posibilitaţilor de structurare şi de interacţiune caracteristice Universului.
Sintagma ar putea fi asociată cu noţiunea de mister = notă definitorie a existenţei umane. Omul se află la marginea Universului, trăieşte în mister şi vrea să acceadă la revelarea lui.
Şi dacă fiinţa devine nefiinţă, Universul nu poate fi altceva decât ceea ce este, o “himeră” eternă şi infinită, fără început şi sfârşit.
Fiinţa îşi află sfârşitul în nefiinţă, iar aceasta din urmă speră într-o contopire cu Universului.
Visul nefiinţei este, de fapt, dorinţa de viaţă veşnică, comparată cu Universul, veşniciea convertindu-se în eternitate.