Pîna la 1630 si chiar multa vreme dupa aceea, cand alchimistul Helmont introduce notiunea de gaz, toate gazele se numeau ,,aer”, cu un adaus care marca una din proprietatile sale. Van Helmont mentioneaza insa si unul din componentii aerului sub denumirea de ,,gaz silvestru”. Era vorba de bioxidul de carbon, iar denumirea pare a proveni de la imposbiliatea condensarii lui. Studiul chimic al aerului incepea sa devina o preocupare a cercetatorilor abia in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Cel dintai om de stiinta care constata ca aerul nu este format dintr-un singur fel de substanta este Joseph Black, un chimist englez de origine franceza. Azotul apare mai tarziu, dar nu ca corp distinct, ci confundat cu bioxidul de carbon. Totusi anul descoperirii azotului este 1772, iar numele decoperitorului este Daniel Rutherford. Cel care descpoerise azotul era un tanar scotian de 23 de ani, care isi facea teza de dizertatie la Universitatea din Edingburg la profesorul John Black. Tanarul chimst facea cercetari asupra aerului, dar in legatura cu respiratia plantelor. In decursul a numeroase experiente avea sa dovedeasca ca ,,aerul” care nu intertinea arderea nu este numai bioxidul de carbon, ci si azotul, cu care avea multe asemanari fizice. Astfel, D. Rutherford trece aer peste carbune inrosit (mangal), iar produsul arderii il spala cu alcalii caustice si apa de var, unde se retine bioxidul de carbon (care trece in carbonatii respectivi). ,,Aerul” care trecea mai departe, dupa aceste spalari, era azotul pe care Rutherford il identifica drept un corp nou si-l numeste ,,aer metific”, deoarece nu intertine viata, considerandu-l un fel de ,,viciat” ca si cel rezultat prin respiratie.Astfel Rutherford este recunoscut ca descoperitor al azotului.
Cinci ani mai tarziu (1777), A.L. Lavoisier arata ca azotul exista in stare libera in atmosfera sio ca el reperzinta 79% dintr-un volum de aer. In 1789, cu ocazia editarii primei nomenclaturi chimice, A.Lavoisier (cu Guyton de Morveau) inlocuieste denumirea de ,,aer mefitic” si cea de ,,aer flogisticat” cu cea de azot care provine de la legarea a doua cuvinte grecesti (a=privativ si zoe=viata) deci fara viata, din cauza ca nu intertinea viata animalelor care-l inspira. In anul 1823, J.A. Chaptal (1756-1832), un alt chimist francez, da azotului numele de nitrogen (dupa cuvintele grecesti natron=salpetru si gennao=a produce), deci producator de nitrati (salpetru). Numele de azot a ramas raspandit in special in Franta, iar cel de nitrogen a fost perluat in tarile de limba engleza. STAREA NATURALA SI METODELE DE OBTINERE Azotul Este foarte raspandit in natura inafara de faptul ca se gaseste in scoarta pamantului in cantitate de 3×10-2%, el este de asemenea, un component principal al aerului, care, dupa cum se stie, consta din 78% (in volume) azot liber. Cea mai mare patre din azotul din scoarta pamantului se gaseste sub forma de combinatii organice, in timp ce combinatiile anorganice ale azotului, (cu exceptia azotatului NaNO3) nu se intalnesc in cantitati mari in natura. Metodele industriale de obtinere a azotului se bazeaza pe separarea azotului de oxigen prin evaporarea aerului lichid in instaltii speciale. In conditiile de laborator azotul foarte pur se obtine din combinatiile lui, de exemplu prin trecerea unui curent de amoniac peste oxid de cupru inrosit sau prin descopunerea azotitului de amoniu NH4NO2 la cald. PROPRIETATILE FIZICE In conditiile obisnuite de temperatura si persiune, azotul este un gaz incolor, inodor si insipid; un litru de azot cantaerste 1,2506 g. La racire puternica si persiune inalta, azotul trece mai intai intr-un lichid incolor, cu punctul de fierbere -195,8 OC, iar apoi intr-o substanta solida ce cristalizeaza in sistemul cubic si se topeste la -210,1OC. Densitatea azotului lichid este 0,88g/cm2. Azotul gazos are o conductivitate termica mai mica decat cel lichid. PROPRIETATILE CHIMICE La temeraturi joase azotul este putin activ; in conditiile de elaborare a aliajelor azotul este un element care se combina energrtic cu metalele si metaloizii. Mai importante sunt combinatiile hidrogenate ale azotului, in primul rand amonacul, deoarece prin actiunea acestuia asupra anumitor metale sau a oxizilor lor se formeaza nitruri-combinatii, care se obtin la temperaturi ridicate si sunt stabile la cald. Azotul si hidrogenul. La trecerea unei descarcari electrice printr-un amestec de hidrogen si azot se formeaza amoniac:N2+3H 2U2NH3; deoarece aceasta reactie este exoterma si este insotita la temperatura obisnuita de o degajare de 11,89 kcal/mol NH3, desigur prin marirea temperaturii se va micsora concentratia de amoniac. Azotul si fosforul. Fosforul nu se combina la temperatura obisnuita; nu se combina nici prin incalzira fosforului la 300OC in azot si in amoniac. Nitura de fosfor – PN – se formeaza la trecerea unor scantei electrice prin vapori de fosfor si azot. Niturile metalelor. Combinatiile metalelor cu azotul se formeazaprin actiunea azotului sau a amoniacului. Litiul, magneziul, borul si aluminiul, in tip ce reactioneaza cu oxigenul din aer se combina si cu azotul. Litiul, calciul, strontiul, bariul, magneziul, borul, aluminiul, pamanturile rare, siliciul, titanul, zirconiul, ceriul, toriul, manganul se combina direct cu azotul prin incalzire. La incalzirea in amonic se formeaza nituri:potasiul, cuprul, bariul, magneziul, zincul, aluminiul titanul, manganul, fierul. . INTERBUINTAREA AZOTULUI Azotul pur se utilizeaza in umplerea lampilor electrice. Dintre combinatiile azotului, cea mai utilizata in tehnica este amoniacul (NH3) care se foloseste in indusria frigului, la obtinerea ghetii artificiale, la fabricarea acidului azotic si a ingrasamintelor cu azot sintetic. De o deosebita imprtanta tehnica este acidul azotic (HNO3), utilizat pe scara larga în industria chimica. Se mai foloseste la fabricarea colorantilor, a medicamentelor, obtinerea explozivilor Sursa:,,Proprietatile fizico-chimice ale elementelor”