Povestea acestei specii de albine, devenite o problema serioasa de sanatate publica, mai ales in Statele Unite, incepe in anul 1956. La acea data, guvernul brazilian era in cautarea unei alternative la cultura albinelor europene,slab producatoare de miere in climatul tropical. De aceea, autoritatile ii cer lui Warwick Estevan Kerr, unul dintre cei mai mari geneticieni brazilieni, sa realizeze un hibrid care sa propulseze Brazilia in randul marilor producatori mondiali de miere. Dupa o investigatie de mai multe luni efectuata in Africa, cercetatorul brazilian, atunci in varsta de 35 ani, se hotaraste asupra unei specii de albine africane, “Apis mellifera scutellata”, din care aduce in Brazilia un numar de 75 de regine. Cum albinele din aceasta specie au un comportament foarte agresiv, chiar feroce, exemplarele aduse sunt imediat puse sub o paza severa, accesul la ele nefiind permis decat celor insarcinati cu hranirea coloanei cu polen. Tinute sechestrate, regine si trantori, acestea nu se vor putea incrucisa cu speciile europene deja existente pe continentul american. Dar intr-o dimineata, inainte de a fi avut timpsa puna la punct acel hibrid “domestic” bun producator de miere, Kerr constata ca 26 dintre regine, profitand de o bresa in sistemul de insolare, au disparut impreuna cu coloniilelor.
O data in libertate albinele africane incep sa atace roiurile pe care le intalnesc: ucid reginele si o buna parte din lucratoare, reducandu-le pe celelalte la conditia de sclave si pun stapanire pe stupi. Apoi se incruciseaza cu trntori din specia europeana, dand nastere in curand a unei rase noi, foarte bune producatoare de miere, perfect adaptate climei, dar cu totul incontrolabile din cauza comportamentului agresiv si chiar ucigas. Noua specieva fi denumita “albina africanizata”.

Apicultorii si populatia din sudul Braziliei vor constata in scurta vreme pe propria piele, ca noua specie este deosebit de periculoasa: foarte multi oameni si animale ucise ca urmare a intepaturilor. Un zgomot cat de mic, cateva vibratiisau simpla suflare a unor fiinte vii erau de ajuns pentru a starni atacul. In prezent se stie ca albinele dau alarma prin intermediul unui semnal olfactiv pe care il trimit in aer sau chiar direct asupra victimei, indicand astfel cu precizie suratelor lor tinta atacului. Acul lor otelit este manevrat cu o uimitoare precizie. Alcatuit din doua parti care culiseaza una fata de alta, aceasta strapunge si cele mai rezistente materiale. De acum inainte incepe “marea invazie”. Asa se face ca in ritmul a 300 Km/an, in anul 1975 albinele ajung in Guyana Franceza. In 1986, cand ating Mexicul, Statele Unite se decid sa ia masuri pentru a le stavili inaintarea. In colaborarea cu autoritatile mexicane, se trece la instituirea unei “bariere biologice” de-a lungul istmului Tehuantepec. Sunt instalate circa 20.000 de capcane si se recurge la inlocuirea sistematica a reginelor africane cu cele europene, in interiorul stupilor, sute de miide trantori europeni fiind lasati liberi pentru a mai potoli din agresivitatea rasei hibride. Costul intre operatii s-a ridicat, in doi ani, la zece milioane de dolari.
Astazi albinele africanizate au cucerit un teritoriu de mai bine de 3.ooo.ooo Kmp, in urma lor planand inca amenintarea mortii. Dupa aprecierile lui Kerr, din 1957 si pana astazi ca urmare a intepaturilor lor au murit circa 1500 de oameni si mai multe mii de animale de casa si vite. Ajunse la cea de-a 80-a generatie, numarul lor este de ordinul miliardelor, si nimic nu pare sa le opresca ascensiunea. Primii care au avut de suferit de pe urma acestei agrsivitati au fost chiar apicultorii.