Orice cercetare a determinismului în fizică porneşte de la caracterizarea determinismului mecanic laplacean ca teorie a necesităţii absolute, a legilor de fier, a identităţii desăvârşite dintre efect şi cauză, a explicării relaţiilor dintre obiecte şi a succesiunii stărilor printr-o liniaritate perfectă sub acţiunea unor cauze exclusiv exterioare. În evoluţia gândirii fizice, teoria electromagnetismului a întărit ideea materialităţii relaţiei cauzale prin reliefarea acţiunii din aproape în aproape, iar teoria restrânsă a relativităţii a reliefat dependenţa efectului de cauză. Ambele teorii rămân compatibile, cu tezele cauzalităţii liniare, a necesităţii în succesiune şi în repetarea fenomenelor, teze susţinute de determinismul mecanic. Ideea necesităţii absolute în desfăşurarea evenimentelor fizice a fost zdruncinată începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea de studiul fenomenelor calorice, studiu care evidenţia natura statistică a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Este adevărat că sub influenţa gândirii predominant metafizice, din care fizica nu se smulsese încă, staticitatea fenomenelor termodinamice a fost multă vreme interpretată ca rezultat al ignoranţei umane, deci în spiritul materialismul metafizic, continuând să domine speranţa unei reductibilităţi a comportamentului statistic la cel dinamic.
Lovitura de graţie în interiorul fizicii o primeşte determinismul mecanic din partea fizicii microcosmului, în primul rând din partea creatorilor mecanicii cuantice nerelativiste. Câteva caracteristici fundamentale ale mecanicii cuantice încă în primele decenii ale constituirii sale obligau la părăsirea modelului determinist propriu fizicii clasice.Astfel, în mecanica cuantică nu se mai putea determina concomitent, ca în cea clasică, viteza şi poziţia obiectului în mişcare. Relaţia de nedeterminare, stabilită de Werner Heisenberg, reliefa deci limitele aplicabilităţii legilor fizicii clasice în microcosm, natura deosebită a microobiectelor.În esenţă, datorită naturii corpuscular-ondulatorii a microobiectelor, comportamentul acestora din urmă se deosebea calitativ de comportamentul punctelor materiale din mecanica clasică. Natura corpuscular-ondulatorie a microobiectelor era răspunzătoare, în ultimă instanţă de comportamentul statistic al obiectelor studiate de mecanica cuantică. Cauzele statisticităţii comportamentului au fost, în general, căutate atât în structura internă a microobiectelor, cât şi în interacţiunile de tip micro şi macro cu aparatele experimentale.Interpretarea statistică a proceselor din mecanica cuantică a însemnat respingerea determinismului rigid. Această respingere s-a făcut iniţial în numele indeterminismului absolut, teoretizat mai cu seamă de orientări filozofice extremiste care căutau sprijin pentru poziţiile lor la temelia constituenţilor materiei. Şi dacă, la începutul secolului al XX-lea, electronul, ca atom de electricitate, era declarat “aliat” al idealismului, în deceniul al treilea al secolului nostru nu puţini sunt filozofii subiectivişti care aveau să argumenteze pretinsa libertate absolută de voinţă, conduita absolut arbitrară a fiinţei umane, căutându-i temelia în libertatea de voinţă a microobiectelor, în absenţa oricărei determinări la nivelul microcosmului, în absolutizarea hazardului pur.Grăitoarea din acest punct de vedere poate fi evoluţia interpretărilor lui Niels Bohr şi Werner Heisenberg, principalii reprezentanţi ai interpretării cunoscute sub denumirea de “şcoala de la Copenhaga”. În esenţă, şcoala de la Copenhaga pleacă de la constatarea firească a faptului că noile date de experienţă impun renunţarea la conceptul de cauzalitate mecanică şi al determinismul clasic, impunând deci o nouă interpretare. Este drept că anumite formulări imprecise au lăsat să se întrevadă o tendinţă de a identifica determinismul în general cu cel mecanic, cauzalitatea în general cu cauzalitatea mecanică. De aici, poate, şi denumirea relaţiei stabilite de Heisenberg ca “relaţie de nedeterminare” sau “relaţie de imprecizie” ori “relaţie de incertitudine”.O examinare mai atentă a poziţiilor teoretice susţinute de aceşti doi creatori de şcoală relevă însă un sâmbure viabil de interpretare, şi anume conştiinţa nevoii de a păşi pe calea interpretării dialectice în mai multe direcţii prin sublinierea varietăţii calitative a cauzalităţii în fizică, deci prin sublinierea deosebirilor în procesele de generare din fizica microcosmului în raport cu cercetarea macrocosmului. La teza diferenţelor calitative ale relaţiilor cauzale se adaugă apoi teza rolului important pe care îl joacă factorul întâmplător în domeniul cuantic şi, de aici, cea a decalajului existent între stările potenţial-posibile şi cele reale. Rolul crescând al factorilor întâmplători apărea clar mai ales prin reliefarea faptului (tipic pentru şcoala de la Copenhaga) că legile statistice sunt esenţiale în mecanica cuantică. Toate acestea s-au concentrat într-o interpretare ce se declara indeterministă, pentru că al temelia sa era aşezat comportamentul întâmplător al microobiectelor. În spirit indeterminist, legea statistică era teoretizată ce lege a întâmplătorului total, opusă determinismului (atât în explicarea localizării particulelor elementare, cât şi a momentului dezintegrării atomice).Ca o reacţie la interpretările indeterministe au apărut tendinţele deterministe în diverse variante, fie aceea a reînvierii determinismului tradiţional în fond (L. de Broglie, J.P. Vigier, D. Bohm), fie tendinţa de a dezvălui aspectele complexe de determinare, de ordine, dar într-o împletire reală cu cele de hazard, de dezordine, într-un determinism statistic, cu încercarea de a teoretiza, alături de semnificaţiile deterministe ale legii statistice, şi pe cele ale cauzalităţii statistice.Desigur, interpretarea determinist-statistică este net superioară determinismului rigid, ea luând în considerare şi aspectele întâmplătorului. Dar ea nu oferă suficiente temeiuri pentru a identifica determinismul teoretic global cu cel statistic. Determinismul statistic constituie un aspect al determinismului global, dar el nu elimină cu totul din existenţa pe cel dinamic. În corelarea dintre ele stă tocmai superioritatea modului de gândire dialectic.Nu se poate contesta total existenţa unor aspecte dinamice ale realităţii în microcosm, după cum nu se poate contesta elementul de necesitate, de ordine fixat în legile statistice ale microcosmului. De altfel, principalele progrese ale fizicii microcosmului din ultimele decenii, cu deosebire ale fizicii particulelor elementare, relevă că la temelia lor se află rodnica idee metodologică a cauzalităţii şi constantele ca expresie a ordinii. Este suficient să amintim că studiul notelor esenţiale ale tuturor particulelor elementare este clădit pe ideea unei constante a masei, a energiei, a sarcinii electrice, a momentului magnetic etc., care, îmbinate, oferă imaginea unei anumite clase de particule elementare.Departe de a anula ideea fundamentală de necesitate, de ordine şi de cauzare, fizica microcosmului oferă terenul unor ample teoretizări referitoare la universalitatea acestor trăsături, evident corelate cu cele ale întâmplătorului, ale dezordinii de diferite grade şi nivele.
Determinismul mecanicist, ale cărui principii au fost formulate în limbajul ştiinţei de Laplace şi în limbajul filozofic de Holbach în “Sistemul naturii”, extrapolează ilicit la ansamblul universului acele moduri de determinare sesizabile în sisteme închise, unde putem izola anumite tipuri de totalitatea interacţiunilor, unde determinările ne apar finite şi univoce. Spre exemplu, constatând că în mişcarea mecanică a macrocorpurilor deplasarea cu viteză mică nu modifică masa, apare firească în acest cadru de referinţă reducerea varietăţii maselor la punctul material sau corpul rigid, ca atare şi neglijarea repercusiunii observaţiei asupra sistemului observat, a condiţionărilor complexe şi cauzelor indirecte, a hazardului şi finalităţii. Determinismul mecanicist apelează la extrapolări, conferă determinărilor din mişcarea mecanică a macrocorpurilor suveranitatea absolută pe care nu au temei să şi-o revendice, este exclusivist şi reducţionist. Este exclusivist pentru că privilegiază cauzalitatea faţă de alte modalităţi determinative, elimină întâmplarea, probabilitatea şi finalitatea. Şi este reducţionist pentru că se sprijină pe o triplă reducţie: reducerea necesităţii şi legii la cauzalitate (deci şi a legilor statistice la legi dinamice, care stabilesc raporturi univoce între starea iniţială şi cea finală), reducea complexului la simplu şi a superiorului la inferior şi reducerea principiului determinismului la principiul previziunii certe a desfăşurării fenomenelor.Considerarea determinismului sub forma sa mecanicistă conduce la reprezentarea unui univers în care totul este determinat până în cele mai mici detalii, în care nu mai există spaţiu al creativităţii şi, ca atare însăşi punerea problemei libertăţii umane devine lipsită de sens. Se ajunge astfel la antinomia: sau determinism fără libertate, sau libertate fără determinism. Această concepţie nu este lipsită de o unui determinism global de tip mecanicist decât fie prin existenţa unei conştiinţe universale ambiguitate originară. Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm împreună cu Max Planck: cum se poate explica funcţionarea apte să-l susţină şi să-l urmărească până în cele mai mici detalii, fie prin înglobarea voinţei umane într-o reţea inumană de cauze şi efecte în care, paradoxal, ea devine singurul principiu ordonator? Fatalismul încearcă să scape de această ambiguitate optând pentru ordinea supraumană a unei lumi guvernate de o necesitate inexorabilă şi proclamând inutilitatea oricărui efort omenesc în faţa implacabilei desfăşurări a faptelor, iar indeterminismul apelând la ordinea inumană a unei lumi a contingenţei pure în care dispar orice repere pentru alegerile, deciziile şi actele umane, ceea ce conduce la exaltare unui efort sisific, privat de libertate chiar în momentul în care crede că şi-o asumă.Rezultă că antinomia “sau determinism, sau libertate” este caracteristică nu pentru orice abordare deterministă, ci numai pentru determinismul mecanicist, fie că acesta este afirmat explicit ca absolut, fie că este considerat doar implicit ca unicul posibil. Cum remarca subtil G. Belot, dacă determinismul pare uneori opus libertăţii este numai pentru că îl considerăm sub forma unui determinism mecanic, ale cărui elemente (umane pe de o parte, supraumane sau inumane pe de alta) sunt exterioare unele altora; or, o determinare exterioară este o constrângere şi contravine flagrant manifestării libertăţii umane. Concepţiile moderne în diferite ştiinţe (fizică, fiziologie, psihologie, antropologie culturală, sociologie etc.) au deschid însă adevărata cale pentru depăşirea vechiului determinism printr-un determinism nou, dialectic, prin care ştiinţa a devenit în fond mai umană şi mai apropiată de complexitatea caleidoscopică a vieţii.Un asemenea determinism, suficient de precis pentru a situa libertatea în cadrul lui în raport cu circumstanţe determinate de acţiune, dar suficient de flexibil şi nuanţat pentru a-i oferi “spaţiu” de creativitate şi semnificaţie umană autentică, este determinismul dialectic. Coordonatele acestui determinism dialectic, totalizator, antireducţionist, probabilist şi apt să realizeze la scară umană sinteza obiectivului şi subiectivului (implicit a necesităţii şi libertăţii), au fost trasate în lucrările de specialitate şi s-au îmbogăţit şi aprofundat graţie cuceririlor ştiinţei contemporane.Implicând o activitate practică structurată, dar şi structurantă, opţiuni axiologice şi proiecte, alegeri între căi de acţiune posibile, angajarea sintetică originală şi creatoare a subiectivităţii umane în dublul ei raport cu situaţiile externe şi structura internă a personalităţii, determinismul inserează în textura sa, al scară umană, libertatea. Definind libertatea într-o primă instanţă, împreună cu J.P. Santre, ca “mica mişcare care face dintr-un individ totalmente condiţionat social o persoană care nu restituie totalitatea a ceea ce a primit în condiţionarea sa”, constatăm, chiar înainte de a intra într-o analiză mai detaliată, cât de fertilă este concepţia despre determinismul social pentru explicarea şi aprofundarea lui. Căci, aşa cum spune Engels, libertatea nu constă în visata independenţă faţă de determinările obiective, ci “în cunoaşterea acestora şi în posibilitatea deschisă prin acest fapt de a le pune sistematic în acţiune pentru atingerea anumitor scopuri”.

Biografie: Materialismul dialectic Alexandru Valentin Călina Mare Ludwig Grünberg Mircea Flonta