Problema omului s-a cerut cu insistenţă să fie rezolvată timp de milenii. Conform legendei biblice, omul a fost creat din “lut roşu” de către forţa divină prin insuflarea “spiritului nemuritor”. În antichitate, existau şi concepţii ale originii omului din structuri materiale. De exemplu, Lucreţius susţinea că oamenii au apărut nemijlocit din pământ, care avea o fertilitate înaltă. Concepţii similare aveau Anaximandru şi Empidocle.
Savantul enciclopedist Aristotel, studiind corpul omenesc, l-a inclus pe om în sistemul regnului animal, determinându-l ca “zoon politicon”.O dată cu descoperirea analogiei dintre structura corpului omului şi maimuţei de către C.Galenus (medic şi anatomist roman) şi cu descrierile minuţioase ale cimpanzeului de către anatomistul englez E.Tyson (1696), a fost posibilă clasificarea omului în cadrul regnului animal.Ch.Linné clasifică omul alături de maimuţele antropomorfe, rezervându-i un gen aparte – genul Homo cu specia Homo sapiens (Omul înţelept).Ceva mai târziu, J.B.Lamarck şi Ch.Darwin susţineau că omul s-a dezvoltat de la maimuţă, absolutizând importanţa factorilor biologici.POZIŢIA OMULUI ÎN LUMEA ANIMALĂOmul este o parte componentă a naturii, având legături de rudenie în fond cu toate organismele vii (universalitatea codului genetic, structura celulară, compoziţia chimică, căile metabolice principale etc.).Asupra originii animale a omului indică şi o serie de particularităţi de structură şi comportament cum ar fi: prezenţa membrelor pentadactile, existenţa a peste o sută de organe rudimentare, apariţia atavismelor, grupele sanguine asemănătoare, prezenţa paraziţilor comuni etc. Cu unele animale el se aseamănă mai puţin, cu altele (maimuţele antropoide) – mai mult. Bineînţeles, datorită acţiunii factorilor sociali, oamenii în acelaşi timp se deosebesc esenţial de animale. Ei, de exemplu, posedă vorbirea articulată, gândirea abstractă, posibilitatea confecţionării uneltelor de muncă etc.
Omul ocupă în regnul animal următoarea poziţie sistematică:regnul – Animaliasubregnul – Metazoa (animale pluricelulare)încrengătura – Chordata (animale cu coardă)subâncrengătura – Vertebrata (animale cu coloană vertebrală)supraclasa – Tetrapoda (animale cu patru membre)grupul – Amniota (embrionul are anexe embrionare)clasa – Mammalia (îşi hrănesc puii cu lapte)subclasa – Eutheria (mamifere placentare)ordinul – Primates (degetul mare opozabil, unghii în loc de gheare, encefalul foarte dezvoltat)subordinul – Anthropoideae (maimuţele)secţia – Catharina (maimuţe cu septul nazal îngust)suprafamilia – Anthropomorpha (maimuţele cele mai apropiate de om (pongidele)familia – Hominidae (oamenii)genul – Homo (omul)specia – Homo sapiens (omul înţelept).ANTROPOGENEZA ŞI FORŢELE EI MOTRICEPrin antropogeneză (din gr. ”anthropos” – om; “genesis” – naştere) se înţelege procesul apariţiei şi dezvoltării omului. Cât priveşte originea omului, există diferite concepţii şi teorii (creaţionistă, a evoluţiei biologice, a evoluţiei sociale) .Evoluţia umană esenţial se deosebeşte de celelalte linii evolutive. Asupra intensităţii antropogenezei influenţează atât factorii biologici (organici), cât şi cei sociali (culturali).Ca factori biologici ai antropogenezei pot fi menţionaţi:1. Ereditatea – asigură păstrarea caracterelor ereditare şi transmiterea lor urmaşilor în cadrul reproducerii sexuale (ereditatea determină existenţa omului ca specie); 2. Variabilitatea – asigură căpătarea de noi caractere în cadrul existenţei omului în anumite condiţii de trai (variabilitatea determină adaptarea organismului uman la factorii mediului (temperatură, umiditate, tipul de hrană etc.); 3. Selecţia naturală – asigură alegerea celor mai adaptaţi oameni sub acţiunea factorilor selectivi naturali (selecţia naturală la om poate fi individuală, de grup, demică (prin dem se înţelege o grupă izolată de indivizi între care se instalează panmixia – încrucişarea liberă); 4. Lupta pentru existenţă – asigură supravieţuirea celui mai apt în condiţiile de concurenţă (lupta pentru existenţă poate avea loc atât între indivizii unei populaţii umane, cât şi între om şi alte specii de plante şi animale. Omul, de asemenea “luptă” cu factorii climaterici, care în multe cazuri pot determina însăşi existenţa lui. Lupta pentru existenţă poate avea un caracter relativ, fiind înlocuită cu competiţia); 5. Selecţia sexuală – asigură păstrarea dimorfismului sexual în cadrul populaţiei umane (selecţia sexuală capătă o deosebită valoare pentru acele populaţii în care este dereglat raportul de sexe (1:1)); 6. Exerciţiul – asigură dezvoltarea (sau reducerea) anumitor organe care oferă un avantaj persoanelor ce le posedă; 7. Înmulţirea – asigură transmiterea caracterelor urmaşilor şi căpătarea de noi caractere ca rezultat al noilor combinări de gene.Ca factori sociali pot fi menţionaţi:1. Munca sau capacitatea de a produce unelte de muncă – asigură perfecţionarea continuă a omului (F.Enghels în lucrarea sa “Rolul muncii în procesul de transformare a maimuţei în om” afirmă: “Munca este izvorul oricărei avuţii … într-un anumit sens, trebuie să spunem că ea l-a creat pe om însuşi”); 2. Organizarea socială – asigură supravieţuirea oamenilor în condiţii nefavorabile, precum şi îmbogăţirea lor de avuţia societăţii (Enghels afirmă despre viaţa în colectiv: “instinctul social a fost una dintre pârghiile cele mai importante ale descinderii omului din maimuţă”); 3. Limbajul articulat – asigură comunicarea între membrii populaţiei şi schimbul de experienţă; 4. Conştiinţa – reprezintă rezultatul unei lungi evoluţii în decursul căreia se formează pe baza proprietăţii de reflectare a materiei mai întâi sensibilitatea elementară a fiinţelor celor mai simple, apoi activitatea nervoasă superioară a animalelor, culminând cu gândirea umană. Conştiinţa umană este forma superioară de reflectare în sistemul nervos uman al realităţii înconjurătoare.Factorii biologici şi sociali se completează reciproc, fiind interdependenţi. De exemplu, mărirea volumului creierului la om a impus schimbări în diametrul căilor fătului, lărgirea bazinului la femei şi pierderea capacităţii lor de alergare. Ca rezultat, a crescut responsabilitatea societăţii faţă de femei şi copii.Apariţia graiului articulat a provocat modificări în poziţia corpului şi structura maxilarelor, a atras coborârea laringelui şi reorganizarea coardelor vocale.În concluzie, omul este o fiinţă biosocială, fiind dependentă atât de factorii biologici, cât şi de cei sociali. Astăzi evoluţia speciei Homo are un curs stabilizator, evoluţia fizică fiind în linii mari încheiată, dar mai este încă posibilă evoluţia pe plan social, economic şi cultural, cu accentuarea acţiunilor sale inteligente şi ieşirea progresivă de sub imperiul instinctelor şi emoţiilor sexuale, cu o creştere marcantă a raţionalului în toate demersurile sale. CĂILE POSIBILE ALE EVOLUŢIEI OMULUIPotrivit teoriilor evolutive, pongidele şi homenidele provin dintr-un strămoş – Propliopithecus, apărut în urmă cu circa 30 mln de ani (fig.1).

Din homenide au apărut ramuri cu o evoluţie nereuşită: ramapitecii, gigantopitecii şi australopitecii, care au trăit în urmă cu 1,5-5 mln de ani în Africa; pitecantropii, care au trăit în urmă cu 550 mii de ani în Africa şi sud-estul Asiei; neandertalienii, care au trăit în urmă cu 30-40 mii de ani.Gigantopitecii atingeau o talie de peste 2 m, aveau dinţi molari enormi (de 2 ori mai mari decât la gorilă şi de 6 ori mai mari decât la om). Au trăit în China şi Indonezia şi erau contemporani cu australopitecii din Africa. Ei aveau o staţiune bipedă şi după poziţia sistematică se aflau aproape de driopiteci.Gigantopitecii se scot o ramură oarbă în evoluţia homenidelor. De la această formă ne-au rămas doar unele fragmente fosile (dinţi, oase lungi, fragmente de mandibulă).Ramapitecii au fost descoperiţi în India, Asia Centrală, China şi Europa. Au trăit în miocenul superior (10-15 milioane de ani în urmă) şi aveau dinţii incesivi şi canini relativ reduşi, arcul dentar paraboloid (ca la om). Se presupune că ramapitecii foloseau obiectele naturale drept unelte. Din aceste considerente ei sunt priviţi ca o formă de trecere către om.Australopitecii au trăit în pliocen acum 6-1 milioane de ani în urmă. Ei au fost descoperiţi de Dart în 1925 în Africa de Sud. Mai apoi, graţie familiei de antropologi Leakey (L.S.B.Leakey, Mary Leakey, Richard Leakey) şi A.C.Wolker ei au fost descoperiţi şi în Africa Centrală (Tanzania, Etiopia).Australopitecii de tip grasil aveau o talie mică (120-140 cm) şi cântăreau circa 25 kg, iar cei de tip masiv aveau 160-165 cm şi cântăreau circa 40-50 kg. Membrele inferioare erau mai lungi decât la pongine, dar mai scurte decât la omul actual. Posedau mersul biped, dar staţiunea verticală nu era perfectă. Structura dinţilor era asemănătoare cu cea umană. Capacitatea craniană este estimată la 450-600 cm3, fiind puţin superioară faţă de cea a gorilei. Australopitecii erau animale de savană, locuiau în peşteri sau în apropierea cursurilor de apă, erau vegetarieni sau omnivori, hrănindu-se şi cu carne. Ei puteau forma cete.Australopitecii, ca şi formele menţionate mai sus, sunt priviţi ca nişte tentative nereuşite de umanizare. După antropologul Keith drept criteriu de umanizare poate servi capacitatea craniană. După el formele care au o capacitate craniană sub 800 cm3 ar fi maimuţe, iar formele cu o capacitate craniană peste 800 cm3 ar fi oameni.Însă capacitatea craniană nu poate fi un criteriu absolut, deoarece ea trebuie raportată întotdeauna la mărimea corpului. Darwin, de exemplu, afirma că inteligenţa nu se poate măsura în cm3.Un alt antropolog, cum ar fi Herber, consideră drept criteriu de umanizare capacitatea confecţionării uneltelor de muncă. Acest criteriu a fost recunoscut de ştiinţa modernă, care susţine că etapa umană în evoluţia omului începe odată cu producerea uneltelor de muncă şi cuprinde arheantropii, paleantropii şi neantropii.Arheantropii sunt oamenii cei mai vechi şi reprezintă nişte forme de tranziţie filetică între primatele subumane şi om.Homo erectus habilis (“omul abil”) reprezintă un arheantrop timpuriu. El avea o greutate de circa 40 kg, un mers biped, mâini mobile şi mişcări diferenţiate. Capacitatea craniană atingea 680 cm3.Homo erectus habilis a făurit industria “de prond” (folosea pietrele de pe malul apelor ca unelte). Se presupune că a produs şi unelte de piatră cioplită (“cultura Kaufen”). Cunoştea şi producea focul.Homo erectus erectus (“piticantropul”) a trăit cu circa 1,3 milioane – 400.000 de ani în urmă. A fost descoperit în 1891 de către E.Dubois pe insula Jawa (Indonezia), iar mai apoi şi în sud-estul Asiei şi în Africa. Avea staţiune erectă, o capacitate craniană de 860 cm3 – 1225 cm3. Utilizau unelte de piatră slab cioplită.Homo erectus pekinesis (“sinatropul”) a fost descoperit în 1921 la Ciu-ku-tien (China) şi studiat de F.Weidenreich. Se socoate mai evoluat ca pitecantropul. El avea o capacitate craniană de circa 1075 cm3. Trăia în peşteri, cunoştea şi folosea focul pentru prepararea hranei.Homo erectus heidelbergensis (“omul Heidelberg”) a fost descoperit în 1907, lângă Heidelberg (Germania). Se deosebeşte de ceilalţi arheantropi printr-o dezvoltare superioară a mandibulei. Homo erectus paleohungaricus (“omul ungur”) a fost descoperit în Ungaria. Spre deosebire de arheantropii menţionaţi această formă fosilă se presupune că avea o capacitate craniană de circa 1400 cm3.Se presupune că arhiantropii menţionaţi mai sus reprezintă nişte ramuri oarbe în evoluţia omului actual. În acelaşi timp antropologii susţin că anume de la arheantropi au evoluat paleantropii, reprezentantul principal al cărora este Homo neanderthalensis (“omul de Neanderthal”).Neandertalienii au apărut cu circa 600.000 de ani în urmă şi au trăit în Europa, Asia, Africa. A fost descoperit în 1856 lângă Dusseldorf. Ei aveau talia de 1,5 m, iar capacitatea cutiei craniene atingea 1600 cm3. Neandertalienii se hrăneau ca animale mari, practicau vânatul, se îmbrăcau în piei de animale, vieţuiau în colectivităţi. Se adăposteau în peşteri, unde întreţineau focul. Ei au creat cultura pietrei cioplite a paleoliticului.Neantropii au apărut acum circa 250.000 de ani în urmă. Ei s-au desprins din paleantropi şi au fost caracteristici pleistocenului superior. Reprezentantul tipic al neantropilor este Homo sapiens fossilis cu trei rase europene (tipul de Cro-Magnon, tipul de Chancelade (asemănător eschimoşilor) şi tipul de la Combe-Chapelle (protomediteranean)).Omul de Cro-Magnon a fost descoperit în 1868 în peştera Cro-Magnon (Franţa), din care s-au găsit 5 schelete. Aveau înălţimea de 180 cm, craniul cu o capacitate de circa 1500 cm3. El avea trăsăturile fizice ale omului actual. La el a apărut graiul articulat şi arta.Urmaşul direct al omului fosil (Homo sapiens fossilis) este omul actual contemporan (Homo sapiens recens).În ce priveşte centrele de origine ale omului, se polarizează două concepţii:1. Concepţia monocentrică, care susţine că omenirea şi-a avut leagănul într-o singură regiune geografică (Africa Centrală), de unde mai apoi a evoluat prin Asia (centrul secundar) pe restul Pământului; 2. Concepţia policentrică susţine că omenirea a apărut în diferite regiuni geografice. Concepţia monocentrică a umanizării este adeverită de datele paleontologice ce ţin de toate treptele umanizării (arheantropii, paleantropii, neantropii), în schimb nu explică existenţa a diferite civilizaţii dezvoltate. TEORIILE PRINCIPALE DESPRE
ORIGINEA OMULUIOriginea şi evoluţia omului este explicată de diferite teorii, unele din care sunt menţionate mai jos:Rasismul (J.A.Gobineau, 1853) – presupune superioritatea unei rase asupra alteia (indiferent de rasă).Social-darwinismul (Ch.Darwin, 1871) – absolutizează importanţa factorilor biologici în evoluţia omului.Teoria fetalizării (Bolk, 1926) – susţine că omul ar fi o fiinţă cu evoluţia rămasă în urmă, o ramură în evoluţia maimuţelor, care cu timpul va deveni o maimuţă adevărată (deoarece fătul la om este cu mult mai neputincios decât cel al maimuţei).Teoria accidentului cromozomial (J. de Grouchy, 1973) – susţine că omul este rezultatul unui accident cromozomial cu reducerea numărului de la 48 la 46 (originea comună a omului (46 cromozomi) şi a cimpanzeului (48 cromozomi) confirmă şi faptul că diferenţa dintre moleculele lor de ADN nu depăşeşte 1%).Teoria gigantismului mintal (Roginski, Nesturh, Chapman) – susţine că evoluţia omului va merge spre Homo sapientissimus (om cu craniu uriaş şi corp redus).Eugenia (F.Galton, 1883) – presupune îmbunătăţirea (inclusiv şi cea forţată) a calităţilor ereditare ale populaţiei umane.Teoria bio-socială – susţine că omul este rezultatul acţiunilor interdependente ale factorilor biologici şi sociali.RASELE UMANEMajoritatea savanţilor sunt de părerea că astăzi pe Pământ există diferite populaţii ale unei singure specii – Homo sapiens. Specia umană este o specie politipică, alcătuită dintr-o serie de tipuri secundare, care formează rasele de oameni, răspândite pe teritorii geografice mai mult sau mai puţin distincte.Originea cuvântului “rasă” este incertă. Se presupune că el derivă fie de la cuvântul arab “ras” – origine, fie de la latinul “radix” – rădăcină, fie de la cuvântul “ratio” – mod, natură, aşa cum era folosit în literatura romană.Pentru prima dată cuvântul acesta este întâlnit în Italia, în secolul al XIV-lea, sub forma de “razza”. Un secol mai târziu, el este folosit în Franţa (“race”), în Spania (“rasa”) şi în Portugalia (“roca”). În secolul al XVI-lea, apare şi în literatura engleză (“race”) şi apoi în lumea întreagă.În concepţia antropologiei clasice rasa este un grup natural de oameni care prezintă un ansamblu de caractere fizice ereditare comune, indiferent de limbă, obiceiurile sau naţionalitatea lor (Vollois, 1963). Membrii rasei prezintă un anumit număr de similitudini, deoarece provin dintr-un grup ancestral comun.După Bay (1959), rasa este unitatea de reproducere care diferă de celelalte unităţi prin frecvenţa uneia sau mai multor gene.Primele comunicări despre rasele umane le găsim în documentele vechi. La egipteni se cunoşteau, de exemplu, 4 varietăţi de oameni: galbeni-asiaticii; negri-locuitorii de la izvoarele Nilului; roşii-egiptenii; libienii (albii) – oamenii de nord.Cunoştinţele despre popoare s-au extins în sec.XIV-XV, o dată cu marile descoperiri geografice ale lui M.Polo, Chr.Columb, A.Vesspuci, F.Magelan, Dj.Cook ş.a.Pentru a sistematiza mai uşor aceste cunoştinţe şi a înţelege cauzele variabilităţii speciei umane, a început să se folosească termenul de rasă.Studiul raselor umane actuale constituie obiectul raseologiei, o ramură a antropologiei. Specia umană este alcătuită din trei rase majore:1. Leucodermă (europeoidă), care se caracterizează prin piele de culoare deschisă, barbă şi mustaţă puternic dezvoltate, părul drept sau ondulat, nasul drept şi proeminent cu sept nazal. Unghiul facial este aproape sau între 70°. Cuta pleoapei superioare este puternic dezvoltată. Buzele au grosime medie, bărbia este proeminentă. Rasa albă este subdivizată după o serie de caractere (culoarea părului şi ochilor etc.) în subrase: nordicii, esteuropenii, mediteraneenii, alpinii, dinaricii etc. 2. Xantodermă (mongoloidă), care se caracterizează prin piele de culoare galbenă până la brun, părul drept, rigid şi cilindric, barbă şi mustaţă slab dezvoltate, nasul, de regulă, turtit şi puţin proeminent. Rasa galbenă ocupă o mare parte din continentul asiatic, iar în America ea a pătruns prin strâmtoarea Bering la sfârşitul epocii glaciare. Melanodermă (negroidă), care se caracterizează prin piele de culoare neagră sau brună, părul creţ sau lânos, faţa puţin păroasă, nas turtit şi larg, buze groase, bărbia moderat dezvoltată. Femeile au sânii conici. Rasa negroidă este subdivizată în subrase (etiopienii, pigmeii ş.a.)