Fara indoiala ca dintre toate molustele, cefalopodele sunt cele mai evoluate si cele mai curioase. Se gasesc de toate marimile, de la cativa centrimetri lungime a bratelor, pana la cele urise cu 25 m lungime a bratelor.Exista in toate marile, in afara de Marea Neagra,Caspica si in cateva ape adiacente,cu salinitati reduse si aport insemnat si de ape dulci. In 1936 un biolog le-a studiat timp de patru luni la Roscoff (Franta).
Intr-un acvariu destul de mare se gaseau cateva zeci de sepii, ce se ascundeau printre pietre, alge sau cochilii, din care isi facusera un fel de ascunzisuri din care ieseau uneori inotand linistite cu ajutorul membranei ondulatorii ce le inconjoara corpul. Erau foarte nostime, caci isi schimbau usor si repede coloritul, dupa cum se opreau intre alge verzi, pe nisipul cafeniu sau pe pietrisul cenusiu si negru. Chiar daca stateau nemiscate coloritul lor tremura usor,iar daca le speriai se ascundeau repede si se inroseau “de ciuda”. Nu rareori prin sifonul camerei lor branhiale aruncau un nor de cerneala, care le masca locul si directia de refugiu. Un suedez le studia comportamentul si functionarea sistemului nervos.Aveau niste neuroni giganti, al caror axon putea fi vazut cu ochiul liber; putea fi bine izolat, se prindea pe un excitator fin de platina si se puteau inregistra variatiile lui de potential, fie cele ce apareau in mod spontan, fie cele ce apareau sub actiunea diferitelor substante care erau aplicate pe pielea animalelor. Influxul nervos se transmitea prin aceste neuron cu o viteze de 25 m/s.- ” In creierul lor, adapostit intr-o capsula cartilaginoasa destul de solida, imi spunea acest coleg, se gasesc peste 100 milioane celule nervoase,grupate in vreo 30 de lobi, fiecare avand functiuni determinate: lobii optici sunt cei mai mari, caci si ochii lor sunt organele de simt cele mai bine dezvoltate.Datorita vazului se realizeaza cele mai importante reflexe de comportament, fie de atac, de aparare, de acuplare. Probabil tot sub impulsul culorilor percepute de ochi se comanda coloratia corpului care sa fie asemanatoare cu cea externa. Lobii bazali ai creierului sunt sediul motricitatii bratelor si a pungii branhiale. Miscarile bratelor sunt foarte complexe si se pot compara cu miscarile degetelor omului. Fiecare brat are de indeplinit sarcini generale si sarcini speciale: unele prind pietre si le duc la constructia adapostului, altele inhata prada ce a trecut prin apropiere, altele au rol de acuplare sau de introducere a elementelor sexuale in cavitatea branhiala a partenerului( brate heterocotile). Lobii prefrontali se pare ca sunt sediul principal al memoriei si a legaturilor reflex conditionate care se realizeaza la aceste animale foarte repede. Se si considera ca cefalopodele sunt nevertebratele cu cea mai superioara activitate nervoasa.”Odata suedezul mi-a aratat cum pot distinge sepiile culorile si forma obiectelor. La exteriorul acvariului a pus un disc de hartie alb, cu un diametru de 10 cm si imediat la celalalt colt al acvariului a lasat un crab viu, hrana perfecta a sepiilor. Erau doua sepii in acvariu. Au vazut discul, apoi crabul si repede s-au indreptat spre acesta,l-au prins cu bratele si una a izbutit sa-l duca la ciocul din mijlocul tentaculelor,sa-l sparga si repede sa-l inghita.Dupa o jumatate de ora experienta s-a repetat, apoi inca o data si a patra oara cand discul alb a fost aplicat pe peretele acvariului, ambele specii s-au indreptat spre coltul in care la acest semnal primeau cu regularitate hrana. Dar daca aparea discul alb, ele se repezeau cu mare viteza spre acest loc. Alta experienta s-a facut cu un carton vertical lung de 20 cm si lat de 5 cm de culoare rosie, aparitia acestuia pe peretele acvariului era insotita de aruncarea unui crab viu in celalalt capat al vasului. Dupa cateva repetari sepia se indrepta spre coltul cu crabul de indata ce pe perete se aplica cartonul rosu. Dar acelasi carton prezentat orizontal(deci era alta forma) nu determina reflexul de orientare spre coltul in care putea apare crabul. Ochii cefalopodelor sunt situati de o parte si de alta a capului si ei se aseamana foarte mult cu cei ai mamiferelor si omului, sunt galbui si foarte expresivi; fiecare dintre ei putand urmari separat un camp vizual de parte respectiva. Irisul este pigmentat, iar marimea pupilei este reglata de cantitatea de lumina din mediu: cu cat e mai luminos, cu atat irisul e mai mic. Prezenta unei prazi la o distanta de 5 m determina un reflex rapid de orientare spre aceasta, eliminarea brusca a apei din camera branhiala printr-un jet puternic, care impinge astfel sepia spre prada. Bratele prind prada si animalul se intoarce deodata si cu alt jet de apa de indreapta acum spre adapostul din care a iesit. Hrana principala a sepiilor sunt crabii, dar si pestii. Datorita miscarilor lor de reactie ele pot inainta prin apa mult mai repede decat pestii, cel putin pentru cate un salt de vanatoare. Hrana este prinsa cu bratele si dusa la gura, apoi ciocul cornos sparge crustele sau sfarma oasele, apoi bucatile inghitite sunt maruntite de o radula aspra si astfel trimise in stomac, unde o serie de glande secreta sucuri digestive,care maruntesc carnea pana la polipeptide si aminoacizi, care se absorb acum in hepatopancreas,unde servesc la noi sinteze de proteine, sau la dezaminari cu produsi de excretie azotati. Se presupune ca unele caracatite mari ar avea si glande veninoase al caror continut ar servi la imobilizarea rapida a pradei in timpul cat aceasta este tinuta in brate si atacata cu ciocul ca sa fie sfarmata.Dar de lucrul acesta nu a fost pe deplin confirmat, glanda veninoasa putand foarte usor sa fie una din glandele salivare, foarte dezvoltate la aceste animale(au rol si in schimbarea culorii). Cefalopodele au o foarte mare sensibilitate tactila. Pe intuneric ele disting dintre multe forme, un mulaj de crab aruncat printre pietre pe care il prind cu bratele, il scot,il duc spre adapost,unde il rotesc mereu in brate, ca si cand s-ar intreba:oare ce este cu crabul acesta? Datorita vazului si simtului lor tactil dezvoltateste usor de inteles de ce pot recunoaste sub apa o persoana care inoata ca scafandru autohton si care le aduce zilnic intr-o sacosa de plastic, un anumit numar de crabi. Dupa cateva zile de astfel de incercari, caracatitele vin singure in intampinarea omului, de indata ce il recunosc de departe.Acesta poate sa le prinda cu mana, sa se joace cu ele si crabii pot fi luati direct din mana. In recentele filme asupra caracatitelor se pot vedea adesea astfel de scene. In Alasca o fata scafandru s-a imprietenit mult cu caracatite care aveau pana la 10 m lungimea bratelor desfacute si greutatea corpului lor de aproape 100 kg. In fiecare zi le vizita si le ducea de mancare. Acest reflex conditionat de baza este unul din mijloacele cele mai eficace prin care omul se poate apropia de orice animal. Experintele suedezului au aratat ca sepiile dorm ziua sau noaptea mai ales. Ele raman linistite,culoarea lor se deschide, numarul respiratiilor scade de la 30 la 12 pe minut, ochii li se inchid de o pleoapa externa si in aceasta stare de hipoexcitabilitate pot ramane cateva zeci de minute pe zi, sau cateva ore peste noapte.Nevoia somnului denota si ea o intensa activitate nervoasa, ca si la animalele superioare. Cefalopodele se impart in doua grupuri mari: unele cu doua branhii-dibranhiate, altele cu patru branhii-tetrabranhiate. Din prima grupa fac parte caracatitele, care au zece brate in jurul capului(decapode) si sepiile,care au numai opt brate(octopode). Din a doua grupa fac parte Nautilus si Argonauta,animale extrem de vechi si curioase. Despre “inteligenta” cefalopodelor se poate mult vorbi. Intr-un vas de sticla de circa 5 litri se introduce un crab,vasul se umple cu apa de mare,se astupa cu un dop larg si totul este dus in mare si oferit unei caracatite care este deja obisnuita cu omul.Aceasta vede crabul din interior, de care o despart peretii invizibili ai vasului. Prinde vasul, il inconjoara cu bratele,incearca in fel si chip sa apuce crabul la care insa nu ajunge. Dupa un timp bratele pipaie mai mult dopul,il incearca, il misca si pana la urma il scoate si prin gatul deschis isi introduce un brat, prinde crabul, il scoate la exterior, il sfarma si inghite.La o noua experienta caracatita scoate imediat dopul si prinde crabul din interior. Fara doar si poate aici este vorba de un act de inteligenta, de un act care a avut a doua oara un gand, o actiune gandita si reusita. Asa se poate explica de ce adesea crabii sau pestii prinsi de om cu ajutorul unor cosuri de nuiele anume

construite,sunt scosi de caracatite sau sepii si mancati, mai ales langustele mari din apele tropicale, prinse in cosuri-labirint cu pereti nu prea stamti,sunt devastate de caracatite. Omul nu mai gaseste decat resturi de crusta,iar devastatorul se poate strecura usor prin ochiurile de nuiele,deoarece avand numai un schelet cartilaginos,el se poate strecura si trece pe unde nici nu a-I crede ca este posibil. In golful Neapole se gasesc multe specii de cefalopode, in special sepii:Octopus,Eledone,dar si caracatite:Loligo,Sepiola. Se prind cu diferite mijloace, dintre care unul biologic care este foarte curios:se leaga o femela cu o sfoara si se taraste in urma barcii ce inainteaza cu vasle;multi masculi se ataseaza cu bratele de corpul ei si din cand in cand se trage sfoara si masculii se culeg cu un mincioc. Un alt mijloc este de a trage dupa o barca o ramura bogata de maslin, a caror frunze argintii imita oarecum un banc de pesti pe care caracatitele il ataca,dar se incurca printre ramuri si scotand acestea in cand in cand afara putem sa le prindem usor. Dar sunt si mijloace de a le prinde cu cosuri-labirint cu ochiuri de sarma mici,in care se introduc cativa crabi,din care macar unul sfarmat.Nu rareori se pescuiesc la undita folosind ca nada carne proaspat de peste. Pe vasul “Viteaz “in oceanul Indian se prindeau cu o plasa conica legata pe un cerc de metal,care se arunca de pe bord asupra unui peste “lasat la apa”in momentul cand din strafunduri un calmar se repezea sa inhate prada.Plasa conica se arunca cu deschiderea in jos peste peste si calmar,si printr-o tragere brusca a sforii, care lega plasa, totul trebuia prins “ca din oala” si ridicat pe punte.Animalele capturate erau puse intr-o galeata cu apa de mare,din care insa adesea sar lasand apa inegrita. Dar se pastrau mai sigur in carpe umede. In mari, scafandri le scot din gaurile in care se adapostesc, presarand putin praf de sulfat de cupru la deschiderea lor.Caracatitele sunt foarte sensibile la aceasta substanta si imediat ies la apa curata.Atunci pot fi prinse cu plase,cu mainile,pot fi strapunse cu arme,cu sageti sau cu sulitele omului de sub apa.Daca toate bratele ajung in apa,animalul nu mai are puncte de sprijin si poate fi pus intr-o plasa.Dar daca un brat izbuteste sa se prinda cu ventuzele de ceva solid atunci el nu mai poate fi miscat din loc decat daca i se taie bratul. Este adevarat ca cefalopodele obosesc foarte repede si cine stie acest lucru persista in a trage de animal pana ce se desprinde singur de suport. Oboseala lor grabnica se datoreste faptului ca hemolimfa lor transporta cantitati de oxigen mult mai mici decat in cazul vertebratelor,caci puterea de incarcare a hemocianinei cu oxigen este numai o treime fata de hemoglobina,astfel incat in lipsa de oxigen suficient in efort, se acumuleaza produsii de catabolism care opresc contractia,sau o slabesc mult. Schimbul de gaze se face prin branhii la care hemolimfa ajunge cu o presiune hidrostatica de 45-60 mm Hg,adica cam jumatate decat la vertebratele superioare,iar inima lor bate intre 35-80 de ori pe minut(dupa efort). In timpul efortului numarul batailor cardiace creste,presiunea sangelui se ridica,viteza de circulatie se mareste,inclusiv la branhii,dar sa nu uitam ca in apa se gasesc numai 5-7 cmc de oxigen la litru,astfel ca hematoza nu poate satisface nevoile marite de oxigen ale muschilor din timpul contractiei. Din acest motiv aproape toate animalele acvatice obosesc foarte repede si nu pot face eforturi musculare de lunga durata( exceptie facand delfinii,balenele etc. care sunt mamifere cu hemoglobina si respiratie aeriana). Miscarile de inot ale cefalopodelor sunt de doua feluri: unele lente, datorite membranei ondulate(la sepii),sau tractiunii incete de pe fundul apelor cu ajutorul bratelor din jurul capului(caracatita) si altele foarte repezi,provocate prin golirea brusca a apei din camera branhiala, care lovindu-se de apa din jur produce o miscare in sens contrar,prin care animalul este aruncat deodata la o distanta mai mare sau mai mica,ca un avion cu reactie. Ventuzele bratelor se prind de corpurile din jur,de prada,de mana omului si sunt foarte greu de dezlipit cu forta. Diametrul celor de pe bratele mari ale caracatitelor,este pana la 8 cm si au o putere de suptiune foarte mare. Miscarea lor este comandata de niste nervi din ganglionii cerebrali,prin intermediul ganglionilor de la baza bratelor. Daca se taie un brat,acesta continua sa se miste,iar daca se pune in apropiere ceva solid el se fixeaza de acesta cu ventuzele si nu poate fi separat de suportul sau decat dupa cateva ore,cand din cauza lipsei de circulatie tesuturile mor. Mai multe specii de cefalopode pelagice sau de adancime au posibilitatea de a emite lumina,cu ajutorul unor organe speciale,sub forma unui mucus luminos pe care il varsa la exterior odata cu apa din camera branhiala,animalul ascunzandu-se dupa “norul luminos”. Organele luminoase de la suprafata corpului sunt situate in locuri determinate si aceleasi pentru diferitele specii,astfel ca servesc la recunoasterea acestora si a sexelor in adancimile intunecate ale marilor si oceanelor. In unele cazuri lumina este produsa de un organ asemanator ochiului,in care intreg aparatul luminos este acoperit de un fel de pleoapa subtire,in care exista cromatofori diferiti,prin destinderea carora lumina poate sa fie rosie,galbena,verde,albastra sau un amestec din acestea. Astfel de organe sunt considerate ca adevarate “faruri” de aparare,caci in caz de atac i se pun in fata dusmanului o serie de lumini schimbatoare,care palpaie mereu-fenomen necunoscut in adancuri-care sperie si in acest timp caracatita stingand deodata tot aparatul luminos,dispare in intuneric. Acesta este singurul caz cunoscut in lumea animala cand se folosesc lumini colorate variabile pentru aparare. Cefalopodele au si o cochilie,ca si majoritatea molustelor.Cele mai primitive, ca si Nautilus, au o spirala si corpul lor se gaseste la exteriorul ei in ultima camera; la Spirula, animal foarte rar si de mari adancimi din oceanul Pacific si Atlantic,cochilia este deja inglobata in portiunea de baza a corpului,iar la Sepia, din ea a mai ramas doar o portiune plata,ce se gaseste in partea dorsala,imediat sub tegument. Aceasta este cunoscuta sub numele de “os de sepie” si se foloseste in coliviile canarilor,care isi “ascut” ciocul rozand osul,luand in acelasi timp calciul de care au nevoie. La Nautilus cochilia joaca un rol special. Ea este alcatuita dintr-un numar de circa 30 de camarute dispuse spiral,in ultima si cea mai mare gasindu-se corpul animalului ca intr-o cupa. Pe masura ce corpul creste el isi secreta o noua camaruta care se adauga celorlalte. Cochilia ramane astfel externa. Dar prin toate camarutele trece un cordon elastic si vascular(cu sange venos si arterial),care joaca un rol important in mentinerea animalului la anumite adancimi. Camarutele cochiliei sunt pline cu aer; cand animalul se scufunda o parte din oxigenul din camarute trece in hemolimfa venoasa si ca urmare greutatea individului se mareste, iar cand animalul se ridica spre suprafata,o parte din oxigenul din hemolimfa arteriala trece in camarute si greutatea animalului scade. Iata cum “sistemul vezicii inotatoare a pestilor” a fost descoperit si aplicat de cele mai vechi cefalopode,caci Nautiloidele au aparut in silurian,inainte de aparitia pestilor ososi,iar Nautilusul de azi este considerat ca o fosila vie. Dupa ce moare,aceste cochilii pline cu aer plutesc la suprafata si sunt cautate de colectionari pentru frumusetea culorii rosiatice cu dungi galbui transversale. Cochilia de Argonauta este tot externa si inveleste oarecum corpul animalului. Se gaseste in Mediterana,este destul de mica si este foarte subtire,o adevarata bijuterie de constructie elastica,care atunci cand se rupe,animalul o poate repara de la interior spre exterior. Fiind foarte cutata are un aspect foarte solid si probabil din cauza aceasta este evitata de pesti. Cefalopodele se inmultesc o singura data,cand ajung la maturitate sexuala,la circa 2-4 ani. Cele doua sexe se intalnesc,isi impletesc bratele intr-un fel de dans nuptial,timp in care culoarea l

or se schimba mereu,cu multe nuante de rosu,care este semnul unei puternice excitatii. In acest timp bratul heterocotil al mascului se introduce in punga branhiala a femelei,in care depune pe rand mai multi spermatozoizi. Dupa ce acest act de copulatie s-a consumat(uneori dureaza careva zile),femela cauta un loc ascuns si ferit,de obicei un gol sub pietre sau stanca,unde pe fire speciale de o substanta ce se solidifica in contact cu apa,depune ciorchini multiple de oua. Pe fiecare cordon putand sa fie peste 100 de oua si in total atarna peste 50 de cordoane. In majoritatea cazurilor femela ramane sa pazeasca ponta,dar din cauza ca ea nu se mai hraneste de la inceputul acuplarii,atunci cand incep sa eclozeze puii din oua,mama moare de inanitie. Puii se vad prin invelisul semitransparent al cojii oului,ca niste sepii mici. Ei sunt asteptati afara de o multime de animale de prada.Micile sepii, pe masura ce eclozeaza inoata in apa adapostului si nu rar se aventureaza in afara,unde insa sunt inhatate imediat de hoarda celor flamanzi. Daca dintr-o ponta de 4000-5000 de oua ajung adulti 4-5 indivizi,se considera ca rezultatul inmultirii este pozitiv. Aici se aplica un principiu biologic: unde sunt mai multi dusmani trebuie depuse multe oua, ca macar cateva sa scape si sa dea noi adulti. Exista cateva specii de cefalopode la care oul se dezvolta partial chiar in corpul matern. In acest caz numarul oualelor este foarte mic,caci supravietuirea puilor este asigurata,mama pazindu-i si dupa nastere. Se considera ca arma de aparare,cea mai eficace a cefalopodelor este homocromia,adica posibilitatea lor de a lua culoarea mediului in care traiesc. Acest fenomen se realizeaza cu ajutorul cromatoforilor, care sunt deosebiti fata de ai tuturor celorlalte animale si care sunt niste celule pigmentate a caror volum si suprafata,pot fi modificate de fibre musculare,inervate de filete nervoase din ganglionii mantalei si a tegumentului. In interiorul cromatoforului se gasesc granule pigmentate diferite,unele negre de melanina,altele rosii,galbene sau verzui de caroteni,altele simple cristale de guanina ce difracta lumina,dand aspecte metalice coloratiei celorlalti cromatofori,sau producand insa culori de difractie fizica. Fiecare cromatofor contine insa un singur fel de granule pigmentate(eritrofor-rosu, xantofor-galben,melanofor-negru,iridifor-stralucitor) si ei sunt situati in paturi suprapuse. De membrana externa a cromatoforului se prind radiar fibre musculare,care contractandu-se dilata celula pigmentara la mai bine de 20 de ori decat atunci cand fibrele sunt relasate si elasticitatea membranei acestuia face ca tot corpul celulei sa fie punctiform avand o concentratie mediana a intregii cantitati de pigment. In acest caz nu se vede culoarea,dar atunci cand celula este destinsa de muschi,pigmentul ocupa o mare suprafata si apare culoarea. Jocul de dilatare al cromatoforilor se face prin contractia fibrelor musculare sub actiunea impulsurilor trimise acestora de sistemul nervos,care fie ca vin direct la fibrele musculare,fie ca actioneaza indirect prin eliberarea unor substante mediatoare,cum este tiramina,secretata si depozitata in glandele salivare,cum este betaina,produsa de hepatopancreas. Aceste substante actioneaza asupra sinapselor nervilor muschilor de la cromatofori. Odata cu incetarea impulsurilor venite de la centrii nervosi,direct sau indirect,cromatoforii cantractati,adica intinsi,se relaseaza,adica pigmentul se concentreaza la mijloc,si culoarea dispare. Este foarte probabil ca adaptarea la culoarea mediului se face in urma unor excitatii ce vin de la ochi si se transmit prin lobii opticii,apoi prin lobii bazali ca sa ajunga la sistemul muscular al cromatoforilor. Acest mecanism al homocromiei este tot atat de eficace ca si la cameleon. Multe probleme ale caracatitelor uriase sunt inca incomplect lamurite. In jurnalele de bord ale multor nave au fost semnalate caracatite uriase.In stomacul unor casaloti,cetacee cu dinti ce pot avea pana la 120.000 kg,s-au gasit brate de caracatita de circa 10 m lungime,ceea ce denota existenta reala a unor astfel de uriasi,animalul care le poarta trebuind sa aibe peste 300 kg greutate. In regiunea Alasca se cunosc azi caracatite cu brate de 5 m care au peste 100 kg greutate. In 1897 pe tarmul peninsulei Florida a fost gasit un brat gigant,aruncat de valuri,care are 23 m lungime. Oamenii de stiinta considera ca la marile adancimei, de peste 1000 m,unde vaneaza de obicei casalotul,in talauzul tarmului abrupt se gasesc pesteri in care traiesc astfel de caracatite gigantice,al caror nume stiintific a fost dat:Architeuthis princeps pentru regiunea coastelor Americii de sud,unde este curentul Humbold si al Pacificului,sau Vampyrotheuthis infernalis in Atlanticul de sud, pe coastele de vest ale Africii,care are bratele unite la baza printr-o membrana. In 1895 printul Albert de Monaco,a semnalat prezenta unui astfel de gigant in Pacific,care era urmarit de un casalot ranit. Mai recent comandantul Cousteau scrie ca a vazut o astfel de caracatita uriasa cam la 250 m dintr-o “farfurie zburatoare”,cu care se ridica dintr-o exploatare facuta in adancurile oceanului Atlantic. Monstrul s-a apropiat de geamul navei,dar s-a speriat probabil de luminile puternice ce i-au fost puse in fata si a disparut in adancimi. Dupa cum se poate constata,cefalopodele,considerate ca cele mai superioare nevertebrate acvatice,au o biologie inca insuficient cunoscuta si pun probleme de cea mai mare importanta pentru evolutia vietii pe pamant. Ele dispun de mecanisme de realizare a unor functiuni extrem de eficace:inot prin reactie,adaptarea culorii exact la aceea a mediului prin modificarea de concentratii pigmentare si probabil inca prin multe alte mecanisme pe care nu le cunoastem,dar care ne-ar putea fi utile in aplicarea lor tehnica.