În 1710 devine domn al Moldovei cârmuind ţara doar câteva luni. Încheie un tratat de alianţă cu ţarul Rusiei – Petru I angajându-se să-l sprijine în bătălia împotriva turcilor. În iulie 1711 are loc lupta de la Stăvileşti în care oastea rusească şi moldovenească sunt invinse, apoi Dimitrie Cantemir este obligat să se retragă din Moldova, să-l urmeze pe ţar şi să se stabilească la Petersburg, unde moare după 12 ani, în 1723.

            Lucrările redactate de Constantin Brâncoveanu în timpul şederii în Rusia au fost cerute de societatea cultă şi de către conducătorii ţării. Cantemir a început să scrie cărţi filozofice cu caracter religios şi a terminat cu opere istorice, ştiinţifice şi geografice. A scris mai mult în latineşte, căci limba latină era pe atunci limba universală a ştiinţei. Scriind în limba latină, scriitorul se adresa lumii întregi, lumii învăţate. Prima lui lucrare se intitulează “Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul”, tipărită la Iaşi în greceşte şi în româneşte. Subiectul acestei cărţi porneşte de la epistola apostolului Pavel către Galateen. În scrierea lui Cantemir, în afară de aceste texte cu conţinut religios, autorul face trimiteri la câteva personalităţi de marcă ale culturii: Cicero, Epictet, Seneca, etc. apoi la marele umanist olandez Erasmus din Rotterdam.

            A doua lucrare a lui Dimitrie Cantemir, tot de esenţă filozofică este “Ştiinţa sacrosantă” sau I se mai spune “Imaginea Ştiinţei Sacre care nu se poate zugrăvi”. Ştiinţa sacră este teologia, ea nu se poate zugrăvi, fiind abstractă. Cantemir are certitudinea s-a personală că ar exista o ştiinţă sacră şi că această ştiinţă nu poate să fie decât aceea pe care Creatorul o are despre sine şi despre creaturile sale. Omului îi este inacceptabilă o asemenea ştiinţă a adevărului absolut. Atât “Divanul” cât şi “Ştiinţa sacrosantă” au fost dedicate de către autor, dascălului, adus de tatăl său în familie pentru ai instrui copiii – Ieremia Cacavelas. Legăturile lui Cantemir cu Academia de la Constantinopol se confirmă prin două cărţi de gândire raţională şi extraraţională: “Logica” şi “Metafizica”. Scrie în limba turcă “Tratat de muzică turcească” cu note arabe. După eşecul de la Stănileşti (1711), Cantemir este luat sub protecţia lui Petru I şi se stabileşte la Petersburg. Aici începe să scrie şi să-şi facă cunoscută prezenţa lui de mare cărturar, în occident, în special prin fiul său, care a fost ambasador al Rusiei la Berlin, Londra, Paris. În 1714 este ales membru al Academiei din Berlin, la cererea acestui for înalt va scrie lucrarea “Descrierea Moldovei”, făcându-şi ţara cunoscută străinătăţii şi lumii întregi. Lucrarea cuprinde trei părţi: partea geografică (graniţele, apele, împărţirea pe ţinuturi, forme de relief, bogăţii, etc, deci geografia fizică şi economică); partea a doua aparţine geografiei politice, organizarea statului feudal, relatări despre religie, despre limbă, despre obiceiuri, tradiţii, descriindu-le cu detalii, partea a treia se referă la unitatea limbii române făcând afirmaţia “Valahii şi ardelenii au acelaşi grai cu moldovenii”. Este primul nostru cărturar care spune că în limba noastră se află şi cuvinte de origine dacă. La sfârşitul lucrării sale este desenată harta Moldovei, fiind prima scriere în care apare harta acestei ţări în cultura noastră.

            Scrie o carte cu caracter memoralistic “Viaţa lui Constantin Cantemir”. După ce tratează originea familiei, subliniază apoi calităţile tatălui său, în final se opreşte asupra unei greşeli, pe care nu i-o poate ierta şi anume faptul că s-a supus turcilor şi boierilor şi la uneltirile celor din urmă, la sacrificat pe cel mai mare învăţat al timpurilor – Miron Costin.

            Ultima carte a lui Dimitrie Cantemir se intitulează “Hronicul vechimii româno-moldo-valahilor”, carte ce I-a servit celui mai mare apărător al neamului românesc, în confruntările lui de la curtea imperială de la Viena – Inochentie Micu Klein. De aceea Dimitrie Cantemir a fost numit un percusor al iluminismului românesc.