1. Unitatea şi diversitatea civilizaţiilor Orientului Apropiat.Numeroasele cercetări întreprinse în ultimele decenii în arheologie, filologie şi istorie au contribuit în mod deosebit la înţelegerea organizării sociale, politice, cât şi a sistemelor economice ale lumii antice.Analiza structurilor socio-economice ale civilizaţiei mesopotamiene şi egiptene demonstrează că, începând cu mileniul al VIII-lea exista o continuitate în ceea ce priveşte caracterul mixt al sistemului lor economic, care încă de la începuturi prezintă doi factori esenţiali: hidro-agricultura şi creştere animalelor. Chiar dacă este vorba de menţinerea sistemului de irigaţii al Nilului sau al Eufratului, începând din mileniul al III-lea, cei doi factori amintiţi mai sus vor asigura trecerea de la o societate comunitară la una stratificată. Sfârşitul acesteia este marca de apariţia fenomenului urban.
Fără îndoială că şi alţi factori vor fi invocaţi în explicarea naşterii procesului de urbanizare. Dintre aceştia, amintim în primul rând schimburile la mare distanţă. Presiunea demografică va avea drept consecinţă dezvoltarea tehnologică şi intensificarea schimburilor, ceea ce va determina o înflorire deosebită a aglomerărilor de tip urban şi o transformare a organizării sociale. Inovaţiile tehnologice vor ocupa un loc important în evoluţia acestor fenomene diverse: plugul determină o extensiune a teritoriilor, carul permite comunicaţiile, roata olarului favorizează intensificarea schimburilor ceramice, metalurgia determină realizarea unor unelte mai solide. Inventarea scrierii va fi strâns legată de dezvoltarea birocraţiei şi a organizării politice.
2. Tipuri de scriere
Scrierea cuneiformă
Prin scriere cuneiformă înţelegem desemnarea aspectului exterior al acesteia, care se prezintă sub forma unei combinaţii de semne în formă de cuie gravate pe tăbliţe de argilă. Acest aspect se datorează faptului că scribul folosea, ţinând
strâns în mână, o bucată de trestie tăiată oblic la un capăt, cu care grava tăbliţele de argilă proaspătă prin lovituri scurte şi rapide. Tăbliţele erau apoi puse în cuptoare, căpătând astfel o tărie şi o rezistenţă care le făcea indestructibile. Acesta era însă numai un procedeu care a servit scrierilor diverse a căror structură internă diferă radical. Distingem astfel scrierile sumero-akkadiene şi cele elamite.
Scrierea sumero-akkadiană a fost denumită astfel, pentru că ea a fost folosită mai întâi de sumerieni, iar apoi de akkadieni. Se generalizează progresiv începând cu mileniul al III-lea. Originile acestei scrieri trebuie căutate probabil în primele pictograme, care apar pe tăbliţele perioadei Warka IV, din mileniul al IV-lea. În evoluţia lor spre scriere vor avea loc două fenomene decisive:
· Unul va modifica grafia semnelor
· Altul va afecta valoarea semnificaţiei
Principalele tipuri de scriere sumero-akkadiană vor evolua astfel:
· 2700-2500, perioadă care începe la prinţul sumerian al oraşului Lagaş, Ur-Nanse şi se termină cu dinastia Agade
· 2500-2350, adică de la Manistusci la Gudea
· 2300 dinastia Ur
· 2100-1800 dinastia Hammurabi
· 1800-1200 dinastia Kassită din Babilon
· 1100-600 preponderenţa asiriană
· 600-540 epoca neo-babiloneană
În regiunea Elamului, îşi face apariţia o altă scriere, proto-elamită, cunoscută astăzi prin săpăturile arheologice de la Susa. Ea va supravieţui doar până în 2450 î. Hr., când sub efectul cuceririlor lui Naramsin, va fi înlocuită de dea sumeriană. Din aceasta din urmă va deriva scrierea elamită. Chiar şi hittiţii, popoare indo-europene, vor împrumuta numeroase semne din scrierea sumero-akkadiană, începând cu secolul al IV-lea î. Hr.
Scrierile hieroglifice
Dintre toate scrierile vechi, ancestrale, cea egipteană ne oferă cel mai limpede exemplu scriere prin care cuvintele sunt realizate cu ajutorul unor reprezentări de obiecte. Etimologia greacă a termenului „hieroglifă” subliniază aspectul sacru al acestor caractere. Clement din Alexandria distinge trei tipuri de scrieri egiptene:
· hieroglifică – caractere sacre
· hieratică – scriere folosită de preoţi
· epistolografică – scriere pentru redactare scrisorilor, numită astăzi demotică, de care se servea Herodot
Scrierea egipteană, mai exact ideogramele ce desemnau un rege sau un oraş, îşi face apariţia în mileniul IV, deci în perioadele predinastice. Scrierea egipteană pe deplin constituită nu apare înainte de mileniul III.
Tradiţia atribuie inventarea scrierii lui Thot, zeu din Egiptul de Jos. Astăzi, descifrarea textelor ne permite să precizăm evoluţia diferitelor tipuri de scriere. Hieratica, scriere cursivă, se manifestă odată cu prima dinastie şi se prelungeşte până în secolul al III-lea d. Hr. Totuşi, începând cu secolul al VII-lea, ea va ceda locul scrierii demotice, care va avea drept rezultat simplificarea grafiei.
3. Cadrul: Lumea rurală şi primele
aglomerări urbane
Mesopotamia
Mesopotamia a oferit multiple zone geografice ce au permis folosirea resurselor naturale de către grupuri umane care au locuit în aceeaşi epocă, dar care s-au caracterizat prin moduri de viaţă diferite. Pentru anumiţi teoreticieni, agricultura
şi-ar avea originea aici, întrucât ea s-a născut dintr-o necesitate. Această schimbare între modul de subzistenţă va determina modificări în modul de viaţă, în sensul transformării sălaşelor de bază în locuri permanente. Trecerea de la primele sate la aglomerări urbane are loc în mileniile VIII-IV.
În perioada mileniului al VI (5500-5000 perioada Eridu) foarte puţine zone au fost locuite. De-abia în faza următoare, comunităţile săteşti acoperă Mesopotamia sudică şi cea centrală. Între 4500 şi 3500 (epoca Ubaid), creşterea numărului de aşezări în câmpia aluvială este spectaculoasă. O schimbare notabilă intervine în cursul mileniului al III-lea: albia Eufratului se diminuează şi odată cu aceasta numeroase canale dispar , ceea ce va determina ca populaţiile private de sursele de apă să se concentreze în număr mare şi câteva aglomerări, ce vor da naştere oraşelor. Documentele cuneiforme ne dau câteva indicaţii asupra peisajului: Câmpurile de cereale se întind în jurul centrelor urbane şi al aşezărilor de mai mică importanţă. Oraşul este înconjurat de plantaţii şi grădini.
Printre marile oraşe reţinem cel numit Eridu, centru cultural important în epoca Uruk (3500-3100), ilustrat printr-o arhitectură monumentală. În cursul mileniului al III-lea , aşezarea ocupă o suprafaţă de 90 km, cuprinzând şi oraşul Ur cu o întindere de 20 de ha.
Creştere numărului de aglomerări urbane este considerabilă: de la 18 pentru perioada cuprinsă între 3500 şi 3400, la 108 pentru cea dintre 3300 şi 3100. În cursul mileniului al III-lea, Uruk este o cetate a cărei ziduri delimitează o suprafaţă de mai mult de 400 de ha. Incinta sa se dezvoltă pe mai mult de 9 km. Populaţia a putut şi evaluată la circa 40000-50000 de locuitori. Dar aceste modele de urbanizare nu vor fi atât de impresionante în Mesopotamia centrală ca în Babilonia şi Akkad.
Începând cu mileniul al III-lea, asistăm în aceste centre urbane la separarea şi instituţionalizarea puterilor politice şi a celor economico-religioase. Până atunci. Guvernarea era asigurată de o ierarhie sacerdotală, care controla principalele resurse strategice. Apariţia noii puteri centralizate coincide cu o activitate militară impunătoare, aşa cum ne lasă să presupunem existenţa numeroaselor fortificaţii. Exemplele istorice arată că trecerea de la teocraţie la statul administrativ se realizează în cadrul conflictului care opune cele două clase dominante: cea sacerdotală şi cea militară.
Egiptul
Valea fertilă a Nilului, cu o lungime de 1200 km, nu prezintă decât o porţiune cultivabilă lată de unul sau doi km. Pe această zonă verde se va desfăşura aproape întreaga istorie a Egiptului. Schema trebuie însă nuanţată pentru perioada primelor sate. Pentru stabilirea locuitorilor au fost alese patru tipuri de „nişe ecologice”: mlaştinile, cursurile temporare de ape, regiunile colinare din apropierea câmpiilor, oazele. Supuse în permanenţă schimbărilor climatice, valea Nilului şi marginile sale deşertice au oferit deseori doar posibilitatea unor habitate temporare. Frecvent este cazul primelor sate, cât şi a siturilor de la Nabta Playa (mileniul III), Faiyûm (mileniul VI), Merimde (mileniul IV).
Hierakonopolis este unul din rarele oraşe ale cărui case datând din mileniul al IV-lea vor supravieţui până în epocile istorice.
În limba egipteană veche există cuvinte diferite pentru a distinge satul de oraş. În ceea ce priveşte construcţia acestora, ea a fost realizată în ambele cazuri din cărămizi făcute din lut şi uscate la soare, căci numai templele trebuiau construite din piatră, ele fiind destinate eternităţii.
S-a păstrat totuşi oraşul Kahun, descoperit la începutul secolului al XX-lea şi care purta în antichitate numele de Hetep-Senusrit. El se întindea pe o lungime de 300-400 de metri şi era înconjurat de un zid de incintă. Delimitat pe cartiere, avea numeroase străduţe ce înconjurau case modeste. Dar acesta e unul din rarele exemple din perioade Imperiului de Mijloc. Din oraşul Tel el-Amarna, datat în perioada Imperiului Nou, s-a păstrat până azi doar un zid de cărămizi, cu o lungime de 2 metri. De fapt, acest oraş se întindea pe o suprafaţă de 9 km lungime şi 1 km lăţime.
4. Societatea
Mesopotamia
Suveranul este cel care exercită diferitele puteri. Palatul său simbolizează centrul administrativ suprem. El deţine puterea în vederea atributelor sale personale şi datorită unui mandat primit de la zei. Funcţia sa este aceea de a face legătura dintre divin şi uman. În virtutea acestei puteri, el deţine mijloacele de existenţă ale întregii populaţii. Administraţia devine instrumentul acestei puteri. El are drept de proprietate asupra tuturor bunurilor şi pământurilor. Regele mesopotamian este în acelaşi timp şef militar şi administrator. Ar fi, deci, uşor să găsim raporturi între regalitatea mesopotamiană şi cea egipteană, deşi pentru cea din urmă, regii sunt ei înşişi zei. Regele mesopotamian nu este decât reprezentantul divinităţii şi puterea lui se extinde astfel asupra tuturor domeniilor vieţii colective.
Aparatul administrativ se compune din demnitari, notabili locali şi dintr-un personal imens. Acesta se recrutează din ansamblul straturilor sociale ale populaţiei. A intra într-un serviciu pentru suveran este considerat un avantaj, întrucât el procura beneficiarului venituri materiale durabile şi gratificaţii pentru întreaga viaţă. Absenţa mijloacelor tehnice dezvoltate constrânge administraţia la folosirea unei importante forţe de muncă, mai ales în lucrările de irigaţie sau cele agricole.
Sclavajul nu va juca un rol important în acest tip de sistem economic. Sclavii, care în general sunt prizonieri de război, nu apar decât rar pe listele personajului. Trebuie făcută distincţia între aceşti şi servitori, a căror viaţă este legată de cea a stăpânului.
Vom cunoaşte mai bine societatea mesopotamiană începând cu secolul lui Hammurabi, graţie codului său de legi, care permite interpretarea nenumăratelor documente emise de regele di Ur, de principele Esnunna sau de regii mileniului al
II-lea. Codul lui Hammurabi diferenţiază 3 tipuri de oameni:1-omul liber ;
2-subalternul, omul care se prosternează; 3-sclavul, proprietate a altui om, care juridic este asimilat unui bun imobiliar. Drepturile femeii sunt protejate juridic. Ea dispune de bunurile sale, pe care le administrează în toată libertatea. Ea poate practica numeroase profesii şi câteodată poate avea importante responsabilităţi. Căsătorită, ea se supune autorităţii soţului. După moartea acestuia, ea poate administra şi apăra interesele moştenitorilor ei. Codul fixează nu numai detaliile succesiunii, dar şi pe cele ale cazului în care femeia ar fi repudiată pe nedrept.
Capul familiei rămâne tatăl, care la moartea sa îşi transmite puterile, mai întâi fiilor săi, iar în cazul lipsei moştenitorilor bărbaţi, fiicei sale. Căsătoria este monogamă, o singură femeie putând pretinde dreptul de soţie legitimă. Totuşi, suveranii beneficiază de anumite privilegii, poligamia fiind unul dintre ele.
Egipt
Cuvântul „faraon” apare în vocabularul egiptean spre sfârşitul primului mileniu. El semnifică Per Aha „marea casă”, nume care se va perpetua în Imperiul Otoman prin „Sublima Poartă”. Faraonul este un zeu printre zei, căci el se va scălda în spaţiul divin. Naşterea sa reprezintă hierogamie sau căsătorie divină: mama faraonului primeşte dragostea zeului. Legitimitatea regală se transmite prin femei. Astfel, la naşterea lui Amenophis al III-lea, reprezentată la templul de la Luxor, Amon Ra ordonă zeilor să pregătească venirea acestuia pe lume. Zeul Khnum în pregăteşte pe faraon, iar zeiţa-broască Heket îi dă viaţă. Papirusul Westcar povesteşte felul în care regii celei de a V-a dinastii şi-au asigurat puterea: soţia preotului de la Heliopolis este vizitată de zeul Ra, iar regii îşi iau numele de „fii a lui Ra” în scopul de a sublinia filiaţia lor divină. Astfel, toţi zeii se reunesc pentru a sărbători naşterea noului zeu.
Faraonul este un zeu printre oameni. Aceasta se manifestă prin titulatură:
· Numele de Ka (venit de la Horus şi de la Seth) reprezintă întruparea terestră a zeului Horus, care va deveni zeul dinastic al Egiptului şi ca atare este identificat cu zeul-soare, Ra
· Numele de Nebty este simbolul Egiptului de Sus şi a celui de Jos (faraonul se identifică cu nebty – „dualul feminin” – zeiţa vultur şi zeiţa cobra)
· Numele lui „Horus de Aur”, concept definit în timpul dinastiei a XI-a
· Prenumele faraonului
· Numele de fiu a lui Ra şi prenumele său sunt scrise într-un cartuş
Caracteristicile faraonului:
· Coroana Egiptului de Sus: mitra albă
· Coroana Egiptului de Jos: tiara roşie
· Cele 2 coroane formează una singură, numită pschent.
· Pieptănătura regală: Nemes este o pieptănătură ce se termină printr-o coadă împletită, iar keprech este „coafura de război”.
· Sărbătoarea Sed: aceasta va fi o modalitate de înnoire a puterii regelui la fiecare 30 de ani, printr-o nouă încoronare.
În Egiptul antic absenţa studiilor asupra instituţiilor juridice determină o cunoaştere destul de aleatorie a instituţiilor sociale. Diferitele tipuri sociale le cunoaştem prin intermediul basoreliefurilor, picturii şi sculpturii ronde-bosse. Cartea „Satira meseriilor” descrie avantajele funcţionarilor din Imperiul Mijlociu, dar păstrează tăcerea în ceea ce priveşte celelalte meserii. Descoperirea recentă a unui sat de meseriaşi la Delir-el-Medineh, datat din timpul Imperiului Nou, a permis o mai bună cunoaştere a vieţii cotidiene a celor care construiau mormintele nobililor. Există câteva indicaţii (insuficiente însă dacă ar fi să le comparăm cu cele ale altor civilizaţii) privitoare la categoriile sociale: topitori de metale, vopsitori, măcelari…
În Egiptul antic nu există nici un nume care să ne permită să presupunem că exista într-adevăr sclavaj. Deseori, prizonierii de război erau folosişi ca mână de lucru în lucrările publice (la construirea piramidelor, la săparea canalelor etc.) însă nu aveau un statut inferior declarat juridic. De asemenea, situaţia femeii în Egiptul antic era cu totul deosebită, fiind raportată la celelalte societăţi antice. Căsătoria egipteană, ca şi cea mesopotamiană, era monogamă. Excepţia o constituia familia faraonului, unde numele soţiilor sale apar alături de cel al „marii soţii regale”. De asemenea, în interiorul familiei regale putea avea loc căsătoria între fraţi şi surori. Femeile vor fi învestite cu funcţii sacerdotale, iar în timpul Imperiului Nou ele se vor consacra lui Amon. Regine ca Hatchepsut sau Cleopatra demonstrează rolul principal pe care l-au avut în societate.
Încă din Imperiul Vechi, Egiptul este împărţit în provincii. Constituirea nomelor (provincii) are loc în mileniul al III-lea, în timpul dinastiilor thinite. Fiecare nomă se deosebeşte de celelalte prin religie şi prin zeul venerat. În aceste condiţii, doar reţeaua birocratică a făcut ca Egiptul să fie un stat atât de bine organizat. Începând cu domnia lui Menes, regele primei dinastii, administraţia centrală îşi exercită autoritatea asupra administraţiilor locale. Sarcinile cele mai importante sunt atribuite „vizirului şi judecătorului marii săli de la Poartă” (Poarta care avea deasupra şarpele ureus regal era tribunalul regelui). Printre înalţii funcţionari, amintim pe cei 2 „cancelari ai zeului”, care erau intendenţii generali ai armatei, asistaşi de numeroşi subalterni.
5. Religia
Mesopotamia
Religia a apărut pe deplin constituită la Sumer în cursul mileniului al III-lea. Este cunoscută datorită arheologiei şi textelor cuneiforme. Fiecare cetate mesopotamiană îşi are propriul zeu, fiecare oraş formând un stat în sine. Religia este caracterizată de:
· Politeism. Pentru fiecare oraş există un zeu ce domneşte împreună cu soţia şi copii săi. Oraşele Umma, Nippur numără în timpul cele de-a treia dinastii de la Ur 638 de nume de diferite divinităţi.
· Antropomorfismul divinităţilor. Reprezentate sub formă umană, ele acţionează ca atare. Totuşi, ele sunt nemuritoare, iar eroul Ghilgamesh nu va reuşi niciodată să atingă imortalitatea, căci, în ciuda tuturor vicleniilor sale, şarpele va înghiţi planta vieţii veşnice chiar sub ochii săi.
· Atribuirea unui număr fiecărui zeu. Lui Anu, zeul zeilor, îi este atribuită cifra 60, număr perfect pentru că include sistemele sexagesimal şi decimal folosite în calcule de către mesopotamieni.
Principalii zei mesopotamieni sunt:
· An Anu: „Anu cel suprem, zeul cerurilor, tatăl zeilor”. El locuieşte în cer şi ideograma sa reprezintă o stea, determinativ folosit înaintea numelui zeilor.
· Enlil: zeu al vântului şi al atmosferei
· Nergal: zeu al Infernului, la origine zeu solar răufăcător
La mesopotamieni, moartea nu înseamnă o nimicire totală. Spre deosebire de Egipt, defunctul nu poate deveni niciodată zeu. El trebuie îngropat chiar dacă este în primejdie de a-şi vedea sufletul rătăcind şi revenind pentru a-i chinui pe cei vii. Dacă defunctul este eliberat de obligaţii, sufletul lui coboară spre „pământ în jos” aşa cum se precizează în poemul „Coborârea lui Ishtar în Infern”.
Sacrificiile de animale, ofrandele de fructe, procesiunile, rugăciunile, sunt diferite acţiuni efectuate în fiecare zi de un cler bine ierarhizat, veritabil intermediar între credincios şi divinitate. De asemenea, inseparabilă de religia oficială, magia are drept scop protejarea contre demonilor răufăcători: „cei şapte”, „grupele de şapte”. Pentru realizarea acestui ţel, sunt recitate litanii şi psalmii. Se practică şi dezlegarea de farmece pe figurine care se aruncă în foc. Religia mesopotamiană va dispărea mai repede ca cea egipteană, stingându-se cu puţin înainte de secolul I al erei creştine.
Egipt
Religia din Egiptul antic îşi are originea în divinităţile nomelor. După unirea celor 2 regate, Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus, Seth şi Horus se vor impune celorlalţi zei. Seth, legat de noţiunea de rău, se află într-o eternă luptă cu Horus, zeul şoim. Religia egipteană va conserva întotdeauna unul din aspectele sale primitive: zoolatria. Divinităţile Egiptului antic sunt nenumărate şu formele lor foarte variate.
Cei mai importanţi zei sunt:
· Osiris, stăpân al regatului morţilor şi soţ al zeiţei Ishtar, este deseori reprezentat mumificat, cu capul acoperit de o coronă ornată cu pene.
· Ra, zeul-soare, zeul Universului, poartă pe capul în chip de şoim discul solar
· Maat, zeiţa dreptăţii a adevărului, ce cântărea sufletul mortului (psihostazie), simbolizează greutatea corectă în balanţă în al cărei taler opus se găseşte inima defunctului. Ea e reprezentată aşezată, purtând pe cap o pană de struţ.
· Chnum, divinitate cu cap de berbec şi corp de om, paznic al Nilului
Dezvoltarea cultelor populare a avut loc târziu. Totuşi, legenda lui Osiris a devenit celebră: omorât de fratele său Seth, plâns şi căutat de soţia sa Isis, el va fi răzbunat de Horus. Această legendă ne-a parvenit datorită propagării în afara Egiptului a cultului lui Osiris, devenit Serapis, dar mai ales a cultului lui Isis, ajuns până în Galia. Plutarh a consacrat acestei legende un opuscul, la circa un secol după era creştină. Sprijinindu-se în perioada Imperiului Nou pe zeul Amon, care semnifică „cel ascuns”, sau pe zeul Aton, de care se leagă numele lui Amenophis al IV-lea, religia traduce importanţa dobândită de cler la un moment dat.
Fiecărei mari perioade în corespunde un important text funerar:
· „Textele piramidelor” pentru Imperiul Vechi
· „Textele sarcofagelor” pictate pe acestea, pentru Imperiul de Mijloc
· „Cartea morţilor”(papirusuri depuse lângă mumii) pentru Imperiul Nou
Un alt capitol important îl reprezintă sistemele teologice Acestea se formează de la începutul istoriei Egiptului. Pentru preoţii de la Heliopolis, Universul este un haos. Din acesta va ieşi soarele, care va merge la Heliopolis, de unde de la piatra
Ben-Ben , va răsări pentru prima oară. Ben-Ben va fi asimilată mai târziu părţii extreme a piramidelor mici. Soarele va crea un cuplu format din Su şi Tefnut. Su personifică aerul, iar Tefnut, „ceea ce este umed”. Împreună, ei vor da naştere zeului pământului, Geb, şi zeiţei cerului, Nut. Geb şi Nut vor forma o nouă pereche. Copiii acestora vor crea alte 2 cupluri, Osiris şi Isis, Seth şi Nephthys. Acest sistem teologic poartă numele de „eneada de la Heliopolis” (nouă zei).
Hermopolis încearcă să elaboreze la rândul lui un sistem teologic pentru a elimina importanţa celui de la Heliopolis. Trebuie găsit deci ceva mai vechi ca apariţia soarelui, aşa că a fost inventat un element plin de viaţă (nun), din care vor apărea 4 cupluri: elementele masculine – broaştele, iar cele feminine – şerpii. Ei personifică elementele negative: Nun Naunet – Hu Hauet – Kuk Kauet – Amon Amaunet. Cei 8 zei formând ogdoada vor crea un ou, pe Ben-Ben, care va fi soarele, creatorul şi organizatorul lumii.
O altă variantă ar fi Memphis, zeu creator fiind Ptah. El va da naştere la 8 elemente (8 zei), forme secundare ieşite din el însuşi, prin simpla pronunţare a numelui acestora. Fiecare dintre zei va organiza lumea.
Conservarea corpuri era pentru egipteni una di condiţiile sine qua non pentru a-şi prelungi existenţa dincolo de moarte. Din acest motiv, mumificarea este practicată începând cu primele dinastii şi chiar poate înainte. Herodot ne lasă o descriere amănunţită a principalelor etape care trebuiau urmate:
· Se înlătură viscerele, car se pun în aşa-numitele vase canope
· Pentru mumificare, corpul este lăsat într-o baie de sare şi bicarbonat de sodiu
· Corpul este apoi înfăşurat în bandaje de in puternic îmbibate într-o răşină, faţa fiind acoperită de un strat de stuc, prin care sunt modelate trăsăturile
· Corpul astfel pregătit este înfăşurat într-o pânză, iar apoi depus în sarcofag; mortul trebuie protejat prin 7 învelişuri succesive
Un alt capitol fascinant este legat de necropole. Cea mai mare necropolă este, fără îndoială, cea din Valea Regilor şi a Reginelor din Theba. Toate mormintele datează din timpul Imperiului Nou. Nu trebuie însă ignorat complexul funerar de la Gizeh, datat în Imperiul Vechi.
6. Aspecte intelectuale şi artistice
Principalele forme de manifestare artistică ale artei mesopotamiene sunt:
· Arta hittită se va manifesta special printr-o arhitectură monumentală: oraşul Hatussa (1500 î. Hr.)
· Arhitectura monumentală este practicată şi de asirieni: Sargon II (721 – 705 î. Hr.) îşi va construi o reşedinţă monumentală la Dur-Sarukkin, actuala Khorsabad. Taurii înaripaţi cu cap de om, plasaţi la porţile palatului, măsurau 4,20 m înălţime.
Arta egipteană va evolua timp de 3 milenii, pentru ca în perioada greacă să decadă complet. Arta coptă va constitui prelungirea sa în perioada creştină. Câteva caracteristicilor fi puse rapid în evidenţă, atât în arta statuară, cât şi în pictură: personajele reprezentate vor apărea din ce în ce mai puţin încorsetate în veşminte, iar trăsăturile feţei din ce în ce mai individualizate. Arta Imperiului Nou va cunoaşte o perioadă de manierism, toate detaliile fiind perfect subliniate. Convenţional, bărbatul şi femeia vor fi reprezentaţi din 3 părţi, culoarea fiind însă diferită: brună pentru bărbat şi deschisă pentru femeie. Dintre principalele opere, amintim: statuia „şeicului el Beled” (statuia primarului) şi cea a „Scribului”- perioada Imperiului Vechi, capetele dolicocefale ale perioadei atoniene ale lui Amenophis IV şi al reginei Nefertiti. Trăsăturile greoaie aparţin Epocii dominaţiei persane(525 – 332î. Hr.).
Operele arhitecturale vor constitui întotdeauna o sfidare a naturii: piramidele, templele de la Deir-el-Bahari, templul de la Karnak, cele de la Philae (epoca dominaţiei persane). Mormintele vor fi decorate începând cu Imperiul Vechi şi până la sfârşitul Imperiului Nou, cu scene din viaţa cotidiană sau cu scene ce aveau un sens religios precis. În arhitectură, zigguratele au fost considerate drept strămoşii piramidelor în trepte.
Literatura
Civilizaţia mesopotamiană a oferit texte foarte variate pe un număr extraordinar de tăbliţe sau inscripţii pe pietre: documente juridice, administrative, istorice religioase. În epoca lui Hammurabi au fost create mari poeme mitologice, care vor constitui fondul literaturii mesopotamiene. „Epopeea lui Ghilgamesh” povesteşte în mai multe episoade aventurile fondatorului cetăţii Uruk: poveşti de vânătoare, expediţii contra monştrilor. O variantă a epopeii lui Ghilgamesh va fi cunoscută sub numele de „versiunea de la Ninive”. Aceasta va introduce legenda babiloniană a potopului, care va sta la originea celei din Biblie. În anumite temple s-au construit biblioteci, în care tăbliţele de argilă erau clasate în funcţie de gen şi operă. Un astfel de exemplu îl constituie biblioteca găsită în ruinele de la Ninive.
În timpul Imperiului de Mijloc literatura egipteană ajunge la apogeu. Povestea lui Sinuhet (cea mai veche operă literară romanescă egipteană) narează peripeţiile unui demnitar de la curtea lui Amenem-Hat I. Alte texte povestesc întâmplările extraordinare ale unor naufragiaţi pe o insulă fermecată.
Epoca amarniană ne-a transmis „Imnul lui Aton”, atribuit regelui Amenophis IV. Poveştile destinate unui public mai larg se multiplică începând cu dinastia a XVIII-a. Un loc mai important vor ocupa şi scrierile dedicate magiei. Din timpul Imperiului Nou ne parvin şi numeroase imnuri, dinte care cel mai celebru este „Cartea porţii”, care descrie călătoria nocturnă a soarelui în lumea subterană. „Învăţăturile lui Amen-em-ope” predică modestia şi stăpânirea de sine iar maximele întâlnite în această scriere vor constitui una din sursele cele mai importate ale proverbelor lui Solomon.
Ştiinţele
În Mesopotamia, religia a permis dezvoltarea ştiinţelor. Ca şi în Egipt, farmacoterapia este în esenţă vegetală, minerală sau animală. În schimb, în domeniul matematicii existau modele de probleme de geometrie sau aritmetică. Totul îi interesa pe mesopotamieni. În toate hărţile lumii sau în copiile de hărţi vechi care ni s-au transmis, Mesopotamia este plasată în centru.
În Egipt, calculul matematic ocupă un loc important în cunoştinţele unui scrib. Egiptenii nu au cunoscut însă cifra zero. Geometria nu depăşeşte niciodată teoria, iar construcţiile de mari edificii relevă mai degrabă o ştiinţă empirică. Numeroase papirusuri tratează problemele de igienă medicală şi mai puţin de medicină pură.
Muzica
Basoreliefurile egiptene din timpul Imperiului Nou abundă în reprezentări de instrumente muzicale: harpe, instrumente de percuţie, fluiere, trompete. Gama ignora probabil semi-tonurile, dar admitem că existau cunoştinţe privind regulile armonice.