Pe la sfârşitul anilor ’30, pe bază de raţionamente de fizică “normale”, s-a ajuns la o concluzie oarecum neaşteptată: se poate întâmpla ca o stea să “colapseze” efectiv fără limită, adică până la dispariţia ei totală. Cu aproape 30 de ani mai târziu, observaţii astronomice – şi nu doar ele – evidenţiază că asemenea catastrofe stelare sunt întradevăr posibile. Şi totuşi “ceva” nu se poate transforma în “nimic”, asemenea situaţii nu au precedent în Natură. Ar fi un fapt cu totul… singular, de unde şi numele de singularităţi atribuit unor astfel de “obiecte”. Unde poate să dispară o stea? Cum pot fi puse de acord astfel de evenimente cu legile cunoscute ale fizicii? Reprezintă singularităţile limita întregii ştiinţe în sine? Interfaţa cu supranaturalul? Să încercăm să ne imaginăm o călătorie spre “găurile negre”, situaţie care evident va putea să apară în oricare din zborurile cosmice ale viitorului. Fără nici o exagerare, orice relaţie cu o gaură neagră reprezintă un “joc al morţii”. Pentru că un obiect oarecare – fiinţă, navă cosmică sau pur şi simplu o simplă particulă elementară – odată ce depăşeşte orizontul evenimentelor, se îndreaptă inexorabil spre anihilarea finală. Această “suprafaţă” imaginară este cu adevărat ultima frontieră în drumul spre nefiinţă.
În anul 1908, la trei ani de la apariţia teoriei speciale a relativităţii, Hermann Minkowski, profesorul lui Albert Einstein, arată că imaginile pe care ni le reprezentăm în spaţiu – timp, departe de a fi, cum am spune astăzi, science fiction, sunt imagini efective, cvadridimensionale, ale realităţii. Într-o lume în care un observator, fiinţă sau lucru, este reprezentat de o linie de univers. El primeşte şi transmite semnale luminoase: dinspre trecut şi înspre viitor. Acestea se “aşează” de-a lungul unor suprafeţe conice, numite “conuri de lumină”, sau în interiorul acestora: conul de trecut şi cel de viitor. Pe sau în interiorul conului de trecut/viitor se află evenimentele care influenţează/pe care le influenţează observatorul. Astfel, întreaga lume cvadridimensională a spaţiu – timpului este populată doar cu linii de univers şi evenimente, fiecare cu conurile sale de lumină.
Pe măsură ce un asemenea observator se apropie de o gaură neagră, conurile sale de lumină se înclină. Observatorul (particula, nava, exploratorul….) nu va putea avea nici o informaţie că se va prăbuşi în gaura neagră. El vede doar ceea ce lasă în urmă, nu ce îl aşteaptă.
Să ne imaginăm o pereche de exploratori pornind spre o gaură neagră dintr-o zonă depărtată de ea, în care spaţiu – timpul este plat. Să zicem că unul din observatori vrea să “exploreze” gaura neagră, celălalt rămânînd ca martor. În acest caz, martorul îndepărtat îşi va putea urmări “perechea” până la limita orizontului evenimentelor, unde îl va “vedea” oprindu-se, îngheţând parcă pe loc.
Cam aşa stau lucrurile într-un univers (cum este al nostru) dominat de gravitaţie, un univers care poate foarte bine să se fi născut ca un produs secundar al naturii cuantice a spaţiu-timpului – un haos de spaţiu şi de timp, strivite şi amestecate între ele până la a deveni nedistinctibile şi făcând improprii termeni ca secvenţă temporală, sfârşit sau început.
Un univers în care în timp ce unul din observatori priveşte, fără să înţeleagă nimic, la partenerul său “îngheţat” la marginea eternităţii, celălalt se prăbuşeşte, asistând, probabil la fel de uimit, la defilarea într-o singură clipă a întregii istorii viitoare a universului. Până când raza acestuia a scăzut atât de mult încât densitatea exterioară şi cea interioară ale găurii negre coincid, timpul exterior şi cel interior bat în sfârşit aceeaşi cadenţă, iar cei doi parteneri, martorii de odinioară ai avatarurilor reciproce, se reîntâlnesc pentru a se scufunda împreună într-o singularitate cosmică marcând soarta lor finală comună.
Situaţia este încă şi mai stranie în cazul singularităţilor însele. Pentru că odată ce o linie de univers atinge o asemenea singularitate, ea nu se mai poate întoarce. Spaţiu – timpul se opreşte. O stea care întâlneşte o singularitate spaţio – temporală trebuie să dispară din lumea fizică şi să nu se mai întoarcă. Problema este: unde?
Unde poate să dispară o stea? În locul pe care l-a părăsit, nu poate – ar însemna să “ţâşnească” prin orizontul evenimentelor înainte de a fi colapsat prin el. În altă parte a universului nostru – ar genera imposibile paradoxuri temporale. Poate să apară într-un alt univers, paralel, nelegat de al nostru până atunci prin nici un fel de semnale. Sau, cel mai greu de imaginat, cel mai tulburător, poate pur şi simplu să înceteze de a mai exista, orice ar însemna acest lucru.
Cam acestea sunt câteva din “pericolele” majore de care se va putea lovi o odisee spaţială viitoare. Dar, înainte de orice, mai apare o complicaţie.
Realitatea este că, într-un fel, suntem confruntaţi cu o problemă de spaţiu, care de fapt este o problemă de timp: ca să aibă sens, călătoria interplanetară trebuie să se poată consuma….în interiorul unei vieţi obişnuite.
Şi atunci, oricât de rapide, mijloacele de transport actuale nu intră în discuţie. Ce ne rămâne să ne imaginăm ar fi:
* Nave capabile să atingă viteze apropiate de viteza luminii. Acestea însă, practic, nu servesc la nimic. O călătorie “banală”, să zicem până în sistemul stelei Proxima Centauri (aflată la o distanţă de 4 a.l.), ar dura patru ani, dar, mai mult, ar fi făcută…degeaba, cel puţin din punctul de vedere al celui care a “finanţat-o”, şi aceasta pentru că timpul scurs pe Pământ în cei opt ani de absenţă fiind de fapt…peste 400 de ani.
* Nave care ar putea depăşi viteza luminii. Ne-am lovi din nou de principiul fundamental al cauzalităţii, care ne spune pur şi simplu că aşa ceva nu se poate pentru că timpul s-ar..întoarce înapoi, viitorul precedând trecutul.
Şi atunci? Literatura SF include două metode de deplasare “rapidă”: teleportarea, prezentă practic în toate producţiile de acest gen, şi saltul prin hiperspaţiu.
Greu de crezut că cineva care a văzut măcar o dată o imagine de film a unei teleportări să o poată uita! “Subiecţii” se aşează într-un ambient special, se lansează comanda de activare, urmează un fel de “destrămare” a corpurilor, dispariţia acestora, apoi repetarea în ordine inversă a scenariului, încheiată cu reapariţia subiecţilor la destinaţie. Practic instantaneu. Pe “platforma de plecare” nu rămâne nimic. Cu alte cuvinte, secvenţa la care asistăm este: copiere – distrugere – transmitere – recreare.
Aici apar clar două elemente care fac să difere esenţial teleportarea de un transport obişnuit: faza de copiere şi cea de distrugere. Dar, ceea ce urmează să copiem nu este pur şi simplu un obiect. Este un sistem extrem de complex, care se află într-o anumită stare, şi tocmai această stare trebuie reprodusă, pentru a putea vorbi despre păstrarea/ transmiterea/ transportarea identităţii respectivului corp.
Dar vectorul de stare al unui sistem este nemăsurabil, în sensul că este imposibil de afirmat cu certitudine, pe baza unor experimente efectuate asupra sistemului, care este această stare. Singura informaţie posibilă este de natură probabilistă. Ceea ce, la scara lumii noastre “normale” (unde domneşte un anumit fel de determinism), nu are o importanţă esenţială, dar care, în momentul în care suntem confruntaţi cu o problemă atât de formidabilă, cum este cea a reproducerii identice a unei structuri existente, cu atât mai mult o structură vie, devine decisivă.
Dacă teleportările nu par să constituie metoda ideală de deplasare pe distanţe mici, cel puţin în cadrul conceptual al ştiinţei actuale, cum se va rezolva problema deplasărilor pe distanţe cosmice, în condiţii convenabile din toate punctele de vedere.
Să facem apel la “zestrea” pe care ne-a lăsat-o Einstein.
Există – sau mai bine zis, cunoaştem – la ora actuală patru forţe fundamentale: gravitaţională, slabă, electromagnetică şi tare. Ele s-au desprins, dintr-un trunchi comun, existent încă din prima secundă de viaţă a Universului. Marea provocare pe care şi-au asumat-o fizicienii este deci de a înţelege modalitatea de realizare a unificării lor. Lăsând la o parte termenii tehnici, unificarea a două forţe, să zicem, de exemplu, gravitaţia şi electromagnetismul, care ne interesează pe noi, înseamnă înlocuirea lor cu o singură forţă, având caracteristicile ambelor. Altfel spus, într-o asemenea situaţie, “surse” de câmp electromagnetic ar putea fi utilizate pentru a produce câmp gravitaţional. Soluţia, la nivelul sugestiei teoretice naive, ar fi deci simplă: folosim, pe navă, o sursă electromagnetică suficient de puternică, pentru a produce un câmp gravitaţional suficient de intens pentru a “îndoi” spaţiul pe o zonă suficient de extinsă. Îndoirea spaţiului ar urma să fie calculată în aşa fel încât să permită deplasarea navei între două puncte, într-un interval de timp rezonabil de scurt pentru a da sens călătoriei.
Presupunând că problema este rezolvabilă în principiu şi că viteze de ordinul a sutelor şi miilor de kilometri pe secundă sunt (vor fi) efectiv realizabile, mai rămân încă problemele “tehnice” legate de efectul acestor viteze asupra navei, ca să nu mai vorbim, de efectul îndoirii în sine a spaţiului asupra tuturor obiectelor şi fiinţelor care intră în joc.
Marile probleme pentru orice vehicul în deplasare provin nu atât de la viteza cu care se deplasează, cât de la acceleraţiile la care este supus. Ne putem însă gândi, în cazul saltului în hiperspaţiu că, ar fi vorba de fapt despre un fel de …”cădere liberă” a navei pe distanţe de unul sau câteva zeci sau cine ştie câţi ani – lumină.
“Se încordase puţin pentru Saltul prin hiperspaţiu, un fenomen care nu se întâlneşte în călătoriile interplanetare simple. Saltul rămânea, şi probabil va rămâne pentru totdeauna, singura metodă practică de a călători printre stele. Prin hiperspaţiu, acea regiune inimaginabilă care nu era nici spaţiu, nici timp, nici materie, nici energie, nici ceva, nici nimic, se putea traversa Galaxia în intervalul dintre două momente vecine de timp.”(Isaac Asimov)