Diabetul zaharat este afecţiunea endocrină şi metabolică cea mai frecventă în copilărie, caracterizată printr-o creştere permanentă a glicemiei, însoţită sau nu de semne clinice, fiind cauzată de alterarea secreţiei de insulină sau perturbării acţiunii sale. Aceasta afectează ambele sexe, aproximativ în egală măsură, cu o uşoară predominanţă a sexului masculin.
Diabetul zaharat se clasifică după secreţia reziduală de insulină în:
· · diabet zaharat tip I sau juvenil, sau insulinodependent;
· · diabet zaharat tip II sau adult sau non-insulinodependent.
Cel mai frecvent întâlnit la copil şi adolescent este tipul I, în mod excepţional se poate întâlni şi tipul II.
Şcolarizarea Diabetul zaharat şi tratamentul său trebuie să influenţeze cât mai puţin viaţa şi activitatea copilului sau adolescentului. Pentru siguranţa propriei sănătăţi el trebuie să aibă în permanenţă un medalion sau un carnet în care să se scrie diagnosticul pe care-l are, tratamentul pe care-l primeşte zilnic, câte unităţi de insulină, precum şi o cantitate mică de zahăr, pe care să-l folosească în caz de hipoglicemie. Profesorii vor fi la curent cu afecţiunea lor, acordându-le sprijin, dacă este nevoie. Administrarea insulinei nu o poate face oricine. Dacă se administrează o doză mai mare, elevul poate prezenta o stare asemănătoare beţiei sau îşi poate pierde starea de conştienţă, când nu se mai poate ajuta singur. Dacă este găsit în această stare i se va administra imediat apă cu zahăr, iar dacă nu mai poate înghiţi sau dacă în maxim 15 minute nu-şi revine va fi transportat de urgenţă la spital. Pierderea de timp periclitează viaţa elevului.
Se recomandă ca şcolarizarea să se facă în localitatea de domiciliu, pentru că în mediul familial se poate asigura mai uşor regimul alimentar de care are nevoie.
Exerciţiul fizic Copilul cu diabet zaharat trebuie să fie încurajat să practice activităţi fizice şi sport, care-l vor ajuta fizic şi psihologic. Efortul fizic mediu face parte din terapia bolii, după dietă şi tratamentul insulinic.
Exerciţiile fizice pot fi practicate de elevii cu diabet zaharat tip I, fără complicaţii cardiovasculare, respiratorii, hepatice, sanguine, renale. Ele trebuie să fie practicate regulat, progresiv, în ceea ce priveşte durata şi intensitatea. Exerciţiile fizice vor fi supravegheate de medic.
Se recomandă ca sporturi colective: voleiul, handbalul, baschetul, fotbalul, precum şi cele care nu comportă riscul unor eforturi sau lovituri violente şi care, de asemenea, pot fi practicate în echipă sau în grup: tenis, ciclism, gimnastică, jogging precum şi baletul, dansul, plimbările pe jos sau cu bicicleta.
Nu se recomandă sporturile care comportă risc mare de hipoglicemie, care o dată declanşată ar avea urmări dramatice: nataţie, alpinism, navigaţie în solitar, scufundări în apă, paraşutismul, săriturile la trambulină solitar.
În timpul efectuării unei activităţi fizice se recomandă diminuarea moderată a dozei de insulină şi o creştere a raţie suplimentare de glucide. Efortul fizic practicat constant constituie un ajutor esenţial la dieta specifică bolii.
O bună şcolarizare şi o viaţa activă sunt cele mai bune mijloace de integrare socială şi profesională ulterioare.
Prognosticul pe termen lung este dominat de apariţia unor complicaţii ale diabetului cum ar fi: afectarea renală, afectarea retinei, la care se pot adăuga afecţiuni neurologice (neuropatiile) şi afecţiuni cardiovasculare.
Afectarea renală, prin nefropatie diabetică (complicaţie tardivă a diabetului zaharat), determină prognosticul vital al copilului. În debutul bolii se constată eliminarea proteinelor prin urină (protenurie sau albuminurie), la care se adaugă, în timp, edeme, hipertensiune arterială etc.
În evoluţie, se poate ajunge la insuficienţă renală pentru care se efectuează dializă renală.
Afectarea retinei (retinopatia) poate evolua spre orbire (cecitate). Ea se poate detecta precoce prin angiografie cu fluorescenţă. În cazul evoluţiei nefavorabile se poate face tratament prin fotocoagulare cu laser.
Neuropatia diabetică poate afecta sistemul neurovegetativ determinând tulburări ale tranzitului intestinal manifestate prin diaree, instabilitate psihomotorie. Afecţiunea este responsabilă şi de tulburări ale sensibilităţii profunde, de dispariţia reflexelor osteotendinoase şi de scăderea forţei musculare.
Orientarea profesională corectă trebuie să ţină cont de toate elementele ce compun diagnosticul. Astfel, datorită accidentelor hipoglicemice care pot să apară este interzisă orice activitate cu risc de accidentare pentru propria persoană, cât şi pentru alţii: în siguranţa circulaţiei cum ar fi: pilot, marinar, conducător de transport în comun, de autocamioane de mare greutate, pompier, acar, impiegat; profesii cu risc de cădere (de la înălţime, pe schelele, lângă foc, ori apă, cum ar fi: dulgher, ţiglar; meseriile care necesită mare acuitate vizuală: ceasornicar, mecanic de precizie, sunt, de asemenea, nerecomandate. Nu sunt permise nici activităţile în mediu cu radiaţii ionizante sau cu noxe chimice, cu lumină slabă sau orbitoare, suprasolicitare vizuală (riscul retinopatiei), mediul cu pericol de infecţii, munca la temperatură înaltă, activităţi de teren care împiedică respectarea unui orar regulat al meselor, munca de noapte (riscul apariţiei comei), zgomot intens, încordări nervoase permanente. Nu se recomandă tinerilor: cariera militară, serviciul militar şi nici meserii care cer neapărat satisfacerea serviciului militar: securitatea naţională, serviciul la frontiere, inginer forestier.
Sunt în schimb recomandate profesiile care se desfăşoară într-un climat de calm, cu ritm regulat de lucru, în postură şezândă (dar in alternanţă cu cea ortostatică), în condiţii de mediu ambiant confortabil. Sunt permise activităţi ca: funcţionar public şi în învăţământ.