Probabil că , atunci când am văzut pentru prima dată caii sălbatici , sălbatici şi ei , oamenii s-au gândit că sunt foarte buni de mâncat .Aşa frumuseţe de animale , imposibil să nu fie buni de mâncat.
Şi nu probabil , ci chiar sigur , au încercat să-i prindă , oamenii sălbatici , pe caii sălbatici.Atunci în splendoarea naturii primare , splendorile sălbatice au pus bazele frumuseţii relaţiei dintre oameni şi cai , a frumuseţii mişcării , graţiei şi respectul forţei.
În afară de hipopotami şi râme toate animalele au mai multă sau mai puţină graţie , unele prin hidoşenia lor pot fi frumoase pentru un privitor mai special.Dar nici unul dintre ele nu a reuşit să îmbine atât de armonios , graţia cu forţa .
Un cal este superb şi atunci când din păcate, este biciuit.Pe un asemenea animal nu poţi să-l umileşti , el când este la pământ , sub povară sau rănit nu stârneşte mila , ci respectul.
Când este silit la circ , să se supună unui dresor ridicol are un aer detaşat de ceea ce se întâmplă acolo .Ca o dedublare . Partea fizică a lui detaşată de cea sufletească satisface nevoia de penibil a spectatorului în timp ce cealaltă parte zburdă pe câmpiile sălbatice însoţit de strămoşii lui. În arenă este inteligenţa animalică răspunzând nimicniciei oamenilor .
Ei, caii, nu au nici o vină când , purtând în razboaie un razboinic în şa este ucis doar pentru că aparţine stăpânului.Este o blasfemie fiindcă el nu este un războinic, nici nu ar avea cum, este superior omului fiindcă el nu urăşte.
Şi nu înţelege nimic atunci când este biciuit până la sănge ca să fugă mai repede decât alţi cai.
Ei sunt înţelegători şi nu-i calcă în picioare pe cei ce i-au obidit şi ca semn al iertării, mănâncă bucata de zahăr din palmă.
Probabil că ar fi o temă interesantă un ciclu de tablouri care să cuprindă scene sau idei care să inducă privitorului stări şi sentimente legate de contexte în care caii sunt umiliţi, obidiţi sau loviţi.
Ar rămâne însă acolo pe pânză, răniţi, legaţi, trişti.
De aceea in ciclul de lucrări în care am abordat tema cailor nu am pictat şi nu pictez decât cai liberi.Cai neânşeuaţi la vreun atelaj, neprinşi în vârtejul unei curse, cai fără spaime, fără griji.
Caii mei pasc, aleargă, fornăie în lumină sau amurg, pe pajişti sau in atmosfere ireale.
Fiecare animal are ceva de regulă frumos care-l defineşte.O pisică fiindcă este felină este, normal, graţioasă, gestul pe care-l face aceasta cu lăbuţa lovind motoceii este unic, doar ea ştie să-l facă.Un câine este definitoriu prin inteligenţa din ochi când îşi priveşte stăpânul .
Ferocitatea unui crocodil masivitatea elefantului, gingăşia unui piţigoi sau stupiditatea unei vaci, toate definesc animalul respectiv.
Niciunul însă nu are complexitatea calităţilor estetice ale unui cal.La nici un animal, natura nu a pus atâta graţie să domine atâta forţă.
De regulă forţa face din deţinătorul ei un colos ori o creatură dură ca oţelul de la care nu a împrumutat decât tăria, în amândouă cazurile excelenţa poate fi dată doar de grandios, monumentalitate, in primul caz sau de perenitate în cel de-al doilea.
Calul însă şi atunci când se află în repaos, sau paşte de exemplu, se cofundă cu natura.
Să vezi un cal care paşte printre flori în pragul zilei, când nu s-a ridicat încă roua dimineţii, în acea zi poţi să nu mai vezi nimic frumos, imaginea din zori este de ajuns.
Dacă vrea să-ţi explice cineva ce este aceea, tihnă, o poate face fără prea multe elucubraţii, doar arătându-ţi un cal care paşte şi fornăie din când în când.
Din oricare parte ai privi un cal, bogăţia de forme şi graţie, este aceiaşi.Nici un animal nu poate degaja atâta senzaţie de forţă şi respect ca un cal alergând.Dar nu alergând înebunit de frică sau groază, aceia este altă infăţişare a lui, ci alergând fiindcă aşa vrea el.Când o face pentru că aşa vrea el, în timp ce aleargă îşi mişcă capul într-o parte şi în alta şi îşi flutură coama în vânt.El ştie probabil, sau sigur ştie că făcând mişcările acestea este foarte frumos, fiindcă o face mai ales când aleargă după vreo iubită.Ca să nu mai vorbim de ea, de iapă.Când este alergată,alergată nu fugărită, fuge în aşa fel încât lasă impresia că învinge un coborâş,chiar dacă terenul pe care o face este drept. În aşa fel aruncă picioarele din spate că ai impresia că ea coboară o pantă.
Este superbă mişcarea!Poate fi egalată doar de oameni, de doi balerini de excepţie.Nu pot ei să danseze “dansul calului” să zicem, nici nu ar putea, oamenilor le lipseşte forţa, masivitatea şi au prea multă raţiune.Poate fi egalată intensitatea expresiei în comparaţia făcută mai sus.
* *
*
Lucrarea “Cai în amurg” are dimensiunea de 2,5m lungime şi 1,5m inălţime.
Tehnica folosită este pictura iar culorile sunt acrylice.
Tabloul este pictat pe pânză.
Reprezintă cinci cai în diferite ipostaze sau poziţii.
În partea dreaptă a tabloului în plan principal ,un cal alb aleargă având tendinţa de a ieşi în jos din compoziţie.Este surprins chiar în poziţia în care face răsucirea spre dreapta.În spatele lui ,un cal care trage cu nesaţ aer pe nări şi aleargă dezinvolt spre partea opusă a tabloului fiind parcă foarte preocupat de ceea ce se întâmplă în zare.
Pentru a echilibra compoziţia ,în partea din dreapta tabloului , sus, este pictat un cal care aleargă spre fund într-o mişcare abia sugerată.
În partea stângă a lucrării ,oprind dinamica celor trei cai din dreapta , o perche de cai pasc.Efectiv paşte doar unul, cel din prtea centrală,cel pictat în negru.Celălalt , aflat lângă el spre marginea lucrării, tocmai îşi scutură capul deranjat de vreo muscă netrebnică.Calul negru este surprins în racursi ,optzeci la sută din figura pictată este capul şi gâtul acestuia spinarea crupa şi picioarele dinapoi şi chiar cele din faţă abia se observă.
Calul din marginea stângă a tabloului îşi expune doar picioarele din faţă,gâtul şi capul din profil.Restul capului se află în spatele celui care paşte.
Atmosfera fiind aceea de prag de seară când soarele împrăştie lumina şi căldura de la asfinţit face ca lumina să fie puternică în spatele cailor şi să treacă printre formele lor, aproape în spoturi.
Ca şi cum caii ar fi imponderabili şi ar pluti printre lumini şi umbre şi fire uriaşe de iarbă.
În spate atmosfera este aceea degajată de un peisaj ireal de pe care soarele a căzut dedesupt rămânând în urma lui doar căldura care mai mocneşte în spatele materiei care-şi păstrează doar o urmă de formă.
Contradicţia dintre caii care aleargă şi cei care pasc este atenuată, echilibrată de folosirea tuşei într-un mod mai energic.
Astfel calul care paşte în partea aproape centrală are o mişcare a capului şi gâtului care aproape că egalează mişcarea degajată de cei trei cai care aleargă.Şi definitiv este echilibrată compoziţia prin mişcarea capului şi a gâtului pe care le degajă calul aflat în extremitatea stângă a tabloului.
Poate că din dorinţa de a spune prea multe despre cai într-un singur tablou fie el chiar şi de dimensiuni mai mari, nu este chiar aşa de unitar, însă frumuseţea cailor reprezentaţi adaugă multă iubire care ar putea compensa unele nereuşite care ţin mai mult de acurateţe, adică lipsa ei.