Principiul solutionarii pasnice a diferendelor internationale si procedurile de drept international pentru realizarea lui au cunoscut o lunga evolutie istorica. În continutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice (de drept international), de morala si de politica internationala. Primele încercari de reglementare a solutionarii prin mijloace pasnice a diferendelor internationale au avut loc în cadrul Conventiilor de la Haga, din 1899 si 1907. Statutul Societatii Natiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligatia de a încerca sa solutioneze prin mijloace pasnice diferendele dintre ele, fara a exclude însa posibilitatea recurgerii la razboi. Solutionarea diferendelor internationale pe cale pasnica constituie un principiu al dreptului international public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg”. Pe lânga condamnarea razboiului si renuntarea la folosirea razboiului ca instrument al politicii nationale, Pactul consemneaza si angajamentul statelor de a solutiona conflictele internationale numai prin mijloace pasnice. În dispozitiile Pactului nu este specificata nici o procedura de constrângere colectiva aplicabila în cazul încalcarii sale. Carta O.N.U ( 1945 ) consacra principiul solutionarii diferendelor internationale prin mijloace pasnice, ca o obligatie internationala a statelor si un principiu fundamental al dreptului international public. La nivel regional, principiul a fost consacrat în „ Conventia europeana pentru solutionarea pasnica a diferendelor” (1957) adoptata în cadrul Consiliului Europei.