În 1815, alianţa împotriva lui Napoleon Bonaparte (Anglia, Prusia, Austria, Rusia) învinge şi stopează comporta­mentul revoluţionar al Franţei în cadrul SI. Congresul de la Viena, care a pus capăt acestui conflict, a marcat câteva schimbări RI. Înainte de Congres, într-o întâlnire a Aliaţilor în martie 1814 la Chaumont, aceştia semnează un acord de constituire a unei armate aliate împotriva lui Napoleon. Pentru prima dată în istorie, în acest acord se introduce o distincţie clară între puterile majore si puterile minore. În timpul întâlnirii de la Chaumont, s-a stabilit că statutul de putere majoră revenea: Angliei, Prusiei, Austriei, Rusiei şi Franţei. Iniţial fusese inclusă şi Spania, însă aceasta este exclusă în timpul dezbaterilor. La Congresul de la Viena din 1815 s-au stabilit câteva repere ale SI. Principiul balanţei de putere, care, se permanentizează şi devine o instituţie a RI, asupra căreia consimt toate puterile majore ale sistemului. Acest principiu este înţeles acum în sensul unei echilibrări a puterilor relative ale statelor din sistem, astfel încât nici una dintre ele să nu atingă stadiul de hegemon, un echilibru militar şi politic între marile puteri care presupunea un echilibru al drepturilor şi obligaţiilor acestora, dar şi un echilibru al angajării lor în sistem. Din acest punct de vedere, balanţa de putere viza menţinerea unui statu-quo ce reprezenta o confîguranţie particulară a distribuţiei puterii în sistem ce convine tuturor puterilor majore ale acestuia la un anumit moment dat. El este menit să împiedice ridicarea unui stat revizionist care să urmărească schimbarea statu-quo-ului existent în favoarea sa. Principiul echilibrului de putere presupunea intervenţia preventivă, inclusiv pe teritoriul respectivului stat revizionist – înainte ca acesta să devină revizionist dpdv militar sau ideologic şi înainte ca el să deţină o putere suficientă, aşa încât coalizarea celorlalţi împotriva iui să fie inutilă. Astfel, în secolele XVII-XIX, SI a fost unul multipolar, ceea ce ridică o serie de semne de întrebare asupra diferenţelor mari în ceea ce priveşte frecvenţa conflictelor. Unii autori (precum Jack S. Levy) susţin că stabilitatea considerabilă a secolului al XIX-lea în raport cu precedentul a avut la bază îndeosebi uşurinţa relativă cu care marile puteri ale momentului au reuşit, prin forţa diplomaţiei, să treacă peste schimbări sistemice importante, care s-au manifestat sub forma unor conflicte precum Războiul Crimeii (1853-1855), războiul austro-prusac (1866), războiul franco-prusac (1870-1871) etc. Pentru prima dată, apare ideea prevenirii conflictelor puternice prin intermediul consultărilor şi negocierilor dintre marile puteri participante. Realizarea importanţei puterii relative a statelor conduce la crearea unei ierarhii de putere europene, Acestea sunt marile puteri ale Concertului Europei, care au un rol managerial în SI, spre deosebire de marile puteri din secolul al XVIII-lea, care foloseau balanţa puterii şi diplomaţia într-o manieră descentralizată. De asemenea, dreptul internaţional devine o instituţie a relaţiilor interna­ţionale, în sensul în care sunt consemnate reguli generale, voluntar consimţite, ce reglementează comportamentul internaţional al actorilor din sistem şi dreptul de intervenţie al acestora în cazul în care balanţa sau fundamentele sistemului internaţional sunt ameninţate de doctrine şi politici revoluţionare. Din acest punct de vedere, se produce o schimbare fundamentală a politicii internaţionale, şi anume, odată cu 1815, dreptul cuceritorului este înlocuit de dreptul internaţional, acţionând alături de echilibrul de putere. Astfel se explică faptul că, deşi Franţa este exclusă iniţial din Concertul Europei, în 1815, ea este primită la congrese, cu statutul de mare putere, începând cu 1818. între 1815 şi 1914, când nu a existat nici un război sistemic care să atragă în conflict, de o parte sau de cealaltă, toţi polii de putere din sistem. Aceasta nu înseamnă că întregul secol al XlX-lea a fost complet lipsit de conflicte, însă durata şi intensitatea lor au fost relativ mici. În decursul secolului al XIX-lea au existat însă o serie de factori care au determinat dinamica RI: 1. Tranziţiile de putere ale marilor puteri implică decăderea unor mari puteri şi ridicarea unor noi puteri europene. Acest lucru are loc în prunul rând în urma apariţiei unor noi state revizioniste care au alterat în mare măsură echilibrul de putere sistemic: Germania şi Italia, pe de o parte, şi SUA şi Japonia, pe de altă parte. Unificarea Germaniei nu era agreată de nici unul dintre vecinii săi. Deşi potenţialul de putere al Italiei după unificare era unul la fel de mare ca şi cel al Germaniei, dezvoltarea acesteia a fost mult mai lentă. SUA urmăreau să-şi asigure hegemonia asupra întregii emisfere de vest, îndeosebi asupra celor două continente americane. Prin urmare, doctrina Monroe (1823) vine în întâmpinarea voinţei americane, stabilind un nou echilibru în Oceanul Atlantic. In schimb, Japonia urmărea obţinerea hegemoniei în Asia de Răsărit, de unde şi constantele confruntări cu Rusia şi China, care aspirau la acest statut deopotrivă. 2.Colonialismul după Congresul de la Vlena, capătă o anvergură mondială, achiziţiile de noi colonii şi extinderea imperiilor coloniale devin o politică naţională a marilor puteri europene, care ajung să-şi împartă întregul glob pământesc. Colonialismul trebuie înţeles în calitatea sa de factor determinant al relaţiilor internaţionale ale secolului al XlX-lea, prin intermediul consecinţelor sale imediate: odată ce marile puteri şi-au extins imperiile coloniale astfel încât să acopere întregul glob pământesc, ele au ajuns să aibă graniţe comune. Acest lucru a condus la o rivalitate de proporţii între marile imperii coloniale. 3.Fragmentarea SI a fost posibilă odată cu începutul procesului de formare de noi state-naţiuni, care a început în Europa Centrală şi de Vest imediat după Viena. El a culminat cu unificarea Germaniei şi a Italiei. Europa Estică intră în acest proces de formare a statelor-naţiuni mult mai târziu (începând cu 1870-1880), urmând să-1 încheie definitiv abia după terminarea celui de-al doilea război mondial. Balcanii constituie însă una dintre zonele cu cel mai mare potenţial conflictual, fiind alcătuită dintr-o serie de state mici şi vulnerabile, ce se dorea a fi o zonă-tampon intre Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia. Una dintre consecinţele imediate ale procesului de fragmentare a sistemului internaţional a fost creşterea foarte mare a numărului actorilor internaţionali, o tendinţă inversă fată de cea din secolul precedent, când numărul actorilor tindea să se micşoreze. Această creştere a numărului de actori ai sistemului a produs o serie de dezechilibre foarte mari în diverse subsisteme ale sistemului internaţional, dezechilibre ce au putut fi ulterior constatate şi la nivel sistemic şi care au determinat în cele din urmă prăbuşirea balanţei puterii. Împreună, aceşti trei factori au condus la subminarea balanţei de putere care, în final, a determinat izbucnirea primului război mondial.