O încercare de rezolvare a crizei interne a statului sclavagist roman de la mijlocul secolului I î.e.n. a fost formarea triumviratului: Pompei, Crassus, Cezar. Ales consul, Cezar trebuie să meargă împotriva helveţilor, pe care-i înfrânge în anul 58 (în acelaşi an el învinge un trib german condus de Ariovistus), iar în 57 cucereşte Belgia. În anul 56, Imperiul roman este împărţit, pentru cinci ani, între Cezar, care primeşte Galia, Pompei – cele două provincii spaniole, şi Crassus – Siria. Crassus, bătrân si exilat, visa să ocupe regatul part, Bactria şi India şi să ajungă la, ceea ce se considera atunci, capătul lumii. În anul 53, Crassus intră în campanie, traversează Tigrul, este încercuit de Surenas la Carrhae şi armata lui este distrusă. Din 40000 de oameni câţi avea, 20000 au fost ucişi iar 10000 făcuţi prizonieri. Acesta este cel mai mare dezastru suferit de Roma după Cannae. În anul 52, galii se răscoală. Cezar întreprinde o nouă campanie în Galia, care se încheie cu asediul Alesiei şi cu capturarea lui Vercingetorix, şeful răscoalei.
Dispariţia lui Crassus punea problema delicată a împărţirii puterii între Cezar şi Pompei. Cezar avea o poziţie strategică avantajoasă, pentru că, prin stăpânirea Galiei, se afla între Italia şi Spania stăpânită de Pompei. După moarte lui Crassus, influenţa lui Pompei creşte prin aceea că o parte din legiunile aflate în răsărit îi erau devotate.
Supunerea Galiei răstoarnă raportul de forţe în favoarea lui Cezar. Victoriile îi atrag simpatiile poporului roman, iar Galia îi oferă posibilitatea recrutării unor trupe valoroase. Dar senatul se teme firea autoritară a lui Cezar şi îl preferă pe Pompei, care este mai puţin energic. Disproporţia de forţe era în favoarea senatului şi a lui Pompei, care aveau opt legiuni în Spania, două în Italia, plus legiunile din Macedonia, Siria şi Africa. În 26 noiembrie, 50 î.e.n., când Cezar se hotărăşte să pornească împotriva Romei nu avea la dispoziţia lui decât o legiune: 5000 pedestraşi şi 300 călăreţi. Teoretic, Pompei dispunea în Italia de două legiuni. Cunoscând această situaţie şi ştiind că poporul este de partea lui, Cezar trece Rubiconul şi porneşte asupra Romei. Pompei şi senatul se refugiază la Capua, unde încearcă să adune cât mai multe trupe. O primă şi cea mai mare greşeală. Pompei şi senatul trebuiau sa-şi concentreze forţele la Roma, nu în sudul Italiei. La Corfinium, Pompei lasă o parte din trupe pentru a-l opri pe Cezar. Acesta înaintează rapid spre sud şi interceptează drumul dintre Corfinium şi Capua, izolând trupele lăsate la Corfinium. Pompei, în loc să vină în ajutorul Corfiniumului, se refugiază cu senatul în portul întărit de la Brindisium. Corfinium se predă şi Cezar îşi poate continua drumul spre sud, împotriva lui Pompei. Această acţiune a fost criticată. Cezar adoptă varianta marşului de apropiere, direct, dezvăluind în felul acesta obiectivul urmărit de el: o luptă decisivă. În prima parete a acţiunii sale, o asemenea alternativă era de dorit. După ocuparea Romei şi a Corfinium-ului, era de preferat apropierea de adversar prin marşuri indirecte. În felul acesta i-ar fi abătut atenţia si l-ar fi putut surprinde într-o poziţie critică, terminând luptele cu Pompei într-o singură campanie. Se poate că, datorită firii impetuoase, Cezar să fi ratat o asemenea alternativă, dar în calculul său se poate să fi intrat elemente necunoscute nouă. În faţa ofensivei lui Cezar, Pompei şi senatul trec Adriatica în Grecia. Cezar revine la Roma, îl numeşte pe Marc Antoniu comandantul trupelor din Ialia, trimite o legiune în Sicilia, alta în Sardinia pentru a asigura aprovizionarea Italiei, lângă Marsilia legiunile din Galia. Primul obiectiv militar: cucerirea Spaniei. Aici se afla temeiul puterii militare a lui Pompei. Dacă se angaja în urmărirea adversarului în Grecia, legiunile din Spania puteau veni pe mare fie în Italia, fie în Grecia. Plecând în Spania, Cezar rezuma lapidar strategia lui: „Mă duc să lupt cu o armată fără general, pentru a reveni ca să lupt cu un general fără armată”. El miza pe activitatea duşmanului său. Calculele sale nu l-au înşelat. În Spania, unde comandau Afranius şi Varron, doi locotenenţi ai lui Pompei, reuşeşte să câştige campania prin manevre care duc la izolarea adversarului şi imposibilitatea acestuia de a se aprovziona. Afranius capitulează. Succesul lui Cezar se implică prin caracterul războiului pe care îl duce. Cum aprecia Napoleon: ca să anihileze o armată egală cu a sa, este un rezultat care nu poate fi obţinut decât în războaiele civile. Varron, cel de-al doilea locotenent a lui Pompei in Spania, se supune lui Cezar, pentru ca locuitorii şi legiunile lui doreau acest lucru. Cezar lasă patru legiuni în Spania, revine în sudul Galiei, asediază Marsilia şi o supune. Prin supunerea Spaniei, Cezar avea spatele acoperit şi libertatea să pornească împotriva lui Pompei care se află la Dyrrachium. Acesta reuşeşte să strângă nouă legiuni (36.000 de oameni) – alte două legiuni veneau în sprijinul său din Siria – ,7.000 de călăreţi, 3.000 de arcaşi şi 1.200 prăştieri. Pentru a-l ataca pe Pompei, Cezar avea două posibilităţi: să pornească pe uscat sau pe mare. Drumul pe uscat îi oferea avantajul că se putea deplasa cu toate forţele în siguranţă. Pe mare, flota lui Cezar era inferioară numeric, nu putea transporta decât jumătate din trupele sale. Cezar, în ciuda dezavantajelor, se hotărăşte să traverseze Adriatica.
4 ianuarie, anul 48 î.e.n. Cezar trece jumătate din armata lui (20.000 pedestraşi şi 600 de călăreţi fără provizii) şi trimite flota să-l aducă pe Marc Antoniu cu restul. Pompei nu-şi imagina o acţiune atât de îndrăzneaţă. Revine la Dyrrachium cu cea mai mare parte a trupelor, dar nu-l atacă pe Cezar, cu toată superioritatea numerică a trupelor sale. Între timp, o parte din flota lui Cezar este distrusă; Marc Antoniu reuşeşte totuşi să se îmbarce şi să-i aducă lui Cezar legiunile rămase în Italia. Pompei, lent, nu poate împiedica joncţiunea dintre cele două armate. Cezar încearcă să-l încercuiască pe adversarul său cu valuri de pământ; acţiune dificilă, pentru că oastea acestuia era mai numeroasă si ocupa un spaţiu prea mare pentru a putea fi izolată complet de mare sau de restul ţării. Pompei este constrâns să dea lupta şi o câştigă în iulie 48 î.e.n. datorită grabei cu care Cezar voia să-l bată. Pompei are acum şanse să treacă in Italia – flota lui Cezar fusese complet distrusă -, dar Cezar, simţind pericolul, porneşte împotriva lui Scipio, locotenentul lui Pompei, care se află în Macedonia. Pompei îl urmăreşte pe Cezar, face joncţiunea cu Scipio şi la Pharsalus se hotărăşte să primească lupta decisivă cu adversarul său. Senatorii îi cereau acest lucru. Victoria de la Dyrrachium constituia un îndemn, ca şi superioritatea numerică a trupelor sale. Cezar avea 80 de cohorte ( 8 legiuni), adică 22.000 de pedestraşi şi 1.000 de călăreţi. Pompei avea 45.000 de pedestraşi şi 7.000 de călăreţi, adică 110 cohorte.
Câteva cuvinte despre noua organizare a armatei romane. Marius a dat posibilitatea să intre în rândurile armatei voluntari recrutaţi din rândurile păturii servile, ca şi dintre străini. Se produc schimbări în organizarea legiunii. Până la Marius legiunea era dispusă pe trei rânduri, unitatea de bază constituind-o manipulum. Spaţiul dintre unităţi reprezenta totuşi un inconvenient pe câmpul de luptă. Marius organizează legiunea în trei linii formate din cohorte, o cohortă având 5 manipule. O cohortă are 600 de soldaţi. O legiune (6.000 de oameni) are 10 cohorte. Cohortele erau dispuse: 4 în prima linie, 3 în linia a doua, trei în linia a treia. Distanţa dintre cohorte era micşorată. Cavaleria legiunilor este desfiinţată şi se formează unităţi noi, alcătuite din străini. La Pharsalus, Cezar îşi dispune trupele în funcţie de teren, dar şi de superioritatea numerică, ,mai ales în cavalerie, a adversarului său. Lasă două cohorte pentru apărarea taberei, iar pe cele 78 de cohorte le aşează în modul următor: aripa stângă comandată de Marc Antoniu se sprijină pe râul Enipeus, care are maluri abrupte; pe această parte nu se pot face manevre; la centru comandă Domiţius Calvinius, iar pe aripa dreaptă – Publius Sulla. Infanteria este aşezată pe trei rânduri, rândul al treilea mai retras formând o rezervă a întregii armate. Punctul nevralgic al frontului era aripa dreaptă. Pe aici se putea manevra şi Pompei îşi aşezase cavaleria în faţa acestei aripi. Cezar se temea de un atac de învăluire dat de această cavalerie. Pentru a preîntâmpina orice dezordine, îşi aşează propria cavalerie (1.000 de oameni) pe această aripă; în spatele cavaleriei, oblic sunt aşezate 6 cohorte de elită. Cezar dă instrucţiuni speciale cavaleriei şi acestei rezerve pe care adversarul nu avea cum să o vadă (se afla în spatele călărimii), explicându-le oamenilor că soarta luptei depinde de felul cum se vor comporta ei. Era evident că 1.000 de călăreţi cu greu puteau suporta şocul a 7.000, de aceea, în momentul în care aceşti 1.000 de călăreţi erau constrânşi să se retragă, cele 6 cohorte trebuiau să atace din flanc cavaleria inamică. De asemenea, Cezar dă dispoziţiuni ca linia a treia să nu intre în acţiune decât la porunca lui. De altfel, întreaga armată urma să înceapă lupta la semnalul generalului său. Această organizare minuţioasă a frontului, faptul că fiecare unitate ştie exact ce misiune are, pun în evidenţă calităţile deosebite ca tactician pe care le are Cezar.
Pompei îşi aşează oastea cu aripa dreaptă sprijinindu-se pe râul Enipeus, sub comanda lui Lentulus, centrul sub comanda lui Scipio şi arpa stângă sub comanda lui Ahenobarbus. Pe aripa stângă este aşezată călărimea, 7.000 de oameni plus arcaşii şi aruncători cu praştia de sub comanda lui Labienus. Nici o dispoziţie specială, în privinţa desfăşurării bătăliei. Superior numericeşte, Pompei considera firesc să înfrângă cavaleria inamică şi să atace flancul şi spatele armatei lui Cezar. Se aştepta să obţină o victorie comodă.
9 august, anul 48 î.e.n. Liniile lui Pompei stau imobile. Cezar, care se aştepta să fie atacat, avansează primele două lini, le opreşte la jumătatea distanţei care depăşea cele două armate şi, văzând că adversarul nu se clinteşte porneşte el, primul la atac. Abia acum şarjează călărime lui Pompei. Călăreţii lui Cezar se retrag in ordine, cele şase cohorte de elită atacă în flanc, din faţa şi cavaleria lui Pompei este împrăştiată. Arcaşii şi prăştierii sunt masacraţi. Între timp cele două infanterii angajaseră lupta pe tot frontul. Pompei comite greşeala şi angajează toată pedestrimea. Soldaţii lui Cezar, mai bine antrenaţi, mai rezistenţi, se luptă de la egal la egal cu un adversar mai numeros şi când oboseala cuprinde amândouă tabere, Cezar aruncă în luptă linia a treia, pe care o păstrase în rezervă. Din flanc atacă şi cele şase cohorte care participaseră iniţial la respingerea cavaleriei adverse. Centrul oştii lui Pompei cedează şi lupta este pierdută. Cu mult mai înainte Pompei fugise în tabără. Cezar, neobosit, îşi îndeamnă oamenii sa-i urmărească pe fugari, sa-i încercuiască pe alţii; el pierde 200 de oameni, adversarul 15.000 de morţi şi răniţi, restul cazând prizonieri sau supunându-se învingătorului. Pompei se suie pe o corabie şi fuge în Egipt, Cezar îl urmăreşte, dar Pompei este asasinat.
În Egipt, Cezar se amestecă în luptele dinte Cleopatra şi fratele său, pierde mai multe luni în mod inutil, timp pe care locotenenţii lui Pompei îl folosesc pentru a forma noi armate cu care ocupă nordul Africii şi Spania. Cezar porneşte cu puţine trupe în Africa, este încercuit la un moment dat de Labienus, duce luptă de uzură morală şi materială şi în fine la 6 aprilie 46 î.e.n. câştigă lupta de la Thapsus. Labienus fuge în Spania unde la Munda este bătut şi omorât pe data de 17 martie, anul 45 î.e.n. Regimul republican este înlocuit cu regimul dictatorial.
Cezar plănuia să pornească împotriva Dacilor şi Parţilor, dar la 15 martie anul 44 î.e.n. este ucis în senat. În acelaşi an este ucis şi Burebista.