Izbucnirea razboiului.Dupa succesul din cele doua razboaie balcanice nationalistii sarbi si-au concentrat atentia saupra ideii de “eliberare” a celorlalte popoare slavone din Imperiul Austro-Ungar. Colonelul Dragutin Dimitrijevic, seful serviciilor de spionaj sarbe, cunoscut si sub numele de cod “Apis”, sef al societatii secrete Uniunea mortii pleda pentru pan-slavism. Afland de inspectia militara in Serbia a Arhiducelui Austriei Francis Ferdinand, mostenitorul coroanei Austro-Ungariei, Apis a planificat asasinarea acestuia, considerand-o un pas important in lupta de eliberare nationala. Nikola Pasic, primul ministru al Serbiei si un opozant al lui Apis, a aflat de complot si a avertizat guvernul austriac, dar mesajul acestuia a fost neinteles.
La 11:15 AM, pe data de 28 iunie 1914, in Sarajevo, capitala Bosniei, Francis Ferdinand si sotia sa Sophie, ducesa de Hohenberg, au fost impuscati de un sarb bosniac Gavrilo Princip.
Seful statului major al Austro-Ungariei Franz Graf Conrad von Hotzendof, si minstrul de externe Leopold Graf von Berchtold, au privit crima ca o ocasie de a umili Serbia si de a mari prestgiul Austro-Ungariei in Balcani; Conrad fusese asigurat de Wilhelm II de sprijinul Germaniei in cazul unui atac al Austro-Ungariei asupra Serbiei. Aceasta asigurare a fost confirmata o saptamana dupa asasinat.
Austriecii au decis sa prezinte Serbiei un ultimatum imposibil de satisfacut si apoi sa declare razboi, bazindu-se pe promisiunea Germaniei de a impiedica interventia Rusiei. Desi termenii ultimatumului au fost aprobati, pe data de 19 iulie, acesta nu a fost facut public decat pe data de 23 pentru ca atunci presedintele si premierul Frantei erau intr-o vizita oficiala in Rusia si deci nu au putut lua pozitie imediat. Cand a fost anuntat ultimatumul, la 24 iulie, Rusia si-a exprimat impotrivirea in aceasta chestiune.
Serbia a raspuns ultimatumului pe data de 25 iulie, acceptand majoritatea conditiilor dar protestand impotriva a doua dintre acestea si anume ca anumiti (neprecizati) oficialii sarbi sa fie demisi si ca oficiali austro-ungari sa participe la lupta contra organizatiilor de pe teritoriul Serbiei care militau impotriva Austro-Ungariei. Desi Serbia a propus o arbitrare internationala a conflictului, Austro-Ungaria a incheiat orice legaturi diplomatice si a ordonat mobilizare partiala.
Intors din croaziera sa anuala din Norvegia la 28 iulie, Wilhelm a aflat la 29 iulie de raspunsul Serbiei la ultimatum. El a transmis Austro-Ungariei ca nu mai aveau o justificatie plauzibila pentru declansarea razboiului si ca ar trebui sa se multumeasca cu o ocupatie temporara a Belgradului. Dar intre timp ministerul afacerilor externe al Germaniei l-a incurajat pe Berchtold sa autorizeze razboiul. Intr-adevar declaratia de razboi a fost facuta la data de 28 si chiar ziua urmatoare artileria Austro-Ungara bombarda Belgradul. Reactia Rusiei a fost mobilizare partiala, iar cand si Austro-Ungaria a ordonat mobilizare partiala la granita cu Rusia, aceasta a ordonat mobilizare generala. Germania care pana pe data de 28 mai spera ca razboiul sa se localizeze doar in Balcani a anticipat criza mondiala care se prefigura. Astfel pe 31 a trimis un ultimatum Rusiei, dandu-i 24 de ore sa se opreasca din mobilizare si un ultimatum Frantei careia ii cerea neutralitatea in eventualitatea unui razboi intre Rusia si Germania.
Cum era de asteptat atat Rusia cat si Franta au refuzat aceste cereri. La data de 1 august, Germania a ordonat mobilizarea generala si a declarat razboi Rusiei si Franta a declarat si ea mobilizare generala. A doua zi, Germania a trimis trupe in Luxemburg si a cerut Belgiei permisiunea de a-i traversa teritoriul neutru. La 3 august Germania a declarat razboi Frantei iar in noaptea dintre 3-4 fortele germane au invadat Belgia. Acest fapt a determinat Marea Britanie , care nu avea nici un interes in chestiunea Serbiei si de asemenea nu era obligata sa ajute nici Franta nici Rusia, sa reactioneze si sa declare la 4 august razboi Germaniei.
Austro-Ungaria a declarat razboi Rusiei pe 5 august; Serbia impotriva Germaniei pe 6 august; Muntenegru impotriva Austro-Ungariei la 7 august iar Germaniei la 12 august; Franta si Marea Britanie impotriva Austro-Ungariei la 10 si respectiv 12 august; Japonia contra Germaniei pe 23; Austro-Ungaria contra Japoniei pe 25 si contra Belgiei pe 28.
Romania actualizase alianta antirusa din 1883 cu Puterile Centrale in 26 feb. 1914, dar a hotarat sa ramana neutra. Italia confirmase si ea Tripla Alianta in 7 dec. 1912 dar a refuzat intrarea in razboi invocand doua argumente: in primul rand Italia nu era obligata sa-si sustina aliatii intr-un razboi de agresiune si in al doilea rand tratatul initial din 1882 prevedea neimplicarea intr-o confruntare contra Angliei.
La data de 5 sept. 1914 Rusia, Franta si Marea Britanie au semnat Tratatul de la Londra, fiecare angajindu-se a nu face pace separata cu Puterile Centrale.
Izbucnirea razboiului din august 1914 a fost vazuta cu incredere de catre popoarele europene, vazand in razboi o expresie a patriotismului si o ocazie de a regla unele conturi. Putine persoane si-au imaginat cat de lung si devastator va fi acest razboi, si majoritatea credeau ca partea lor va iesi victorioasa in cateva luni.
Fortele si resursele natiunilor combatante din 1914.
Cand razboiul a izbucnit aliatii detineau mai multe resurse de ordin industrial, militar si demografic si aveau acces mai usor la mare pentru comert cu tarile neutre, mai ales cu SUA.
Resurse Put. Centr. Aliatii
Populatie (in milioane ) 115.2 256.5
Productia de otel (mil de tone) 17.0 15.3
Divizii disponibile 146 212
Nave maritime moderne 20 39
Toti beligerantii initiali aveau destule resurse de hrana cu exceptia Angliei si Germaniei. Industria engleza era cu putin superioara celei Germane, dar industria chimica a Germaniei era mai dezvoltata ceea ce a facilitat obtinerea anumitor materiale chiar si in timpul unei blocade. Chimistul german Fritz Haber deja dezvoltase un procedeu de fixare a azotului din aer astfel incat Germania nu mai era dependenta de importurile de nitrati din Chile.
Dintre toate tarile beligerante doar Anglia avea o armata formata din voluntari, care la inceput era destul de mica. Celelalte natiuni aveau armate cu mult mai numeroase cu militari experimentati. Puterea militara pe pamant se masura in divizii formate din 12.000-20.000 de oameni. Doua sau mai multe divizii formau un corp de armata, iar doua sau mai multe corpuri de armata formau o armata. Astfel o armata cuprindea intre 50.000 si 250.000 de oameni.
Tara divizii alte trupe de sol nr. total de
(cu numarul de armate) oameni
Puterile centrale
Germania 98 (8) 27 brigazi 1.900.000
landwehr
Austro-Ungaria 48 (6) 450.000
Aliatii
Rusia 102 (6) 1.400.000
Franta 72 (5) 1.290.000
Serbia 11 (3) 190.000
Belgia 7 (1) 69.000 186.000
rupe fortificate
Anglia 6 (1) 14 divizii teritoriale* 120.000
*restrictionate sa actioneze intre granitele proprii
Gradul mai avansat de disciplina, pregatirea soldatilor si a ofiterilor si armamentul superior al armatei germane a redus importanta inferioritatii numerice a Puterilor Centrale. Datorita vitezei relativ mici de mobilizare, pregatirea mai slaba a ofiterilor si armamentul inferior a armatelor rusesti, s-a format un echilibru de forte care a impiedicat obtinerea unei victorii rapide din partea orcarei tabere.
Germania si Austria beneficiau de avantajul liniilor directe de comunicare, usurand atat manevrele militare cat si schimbul informational. De asemenea reteaua de cale ferata a Germaniei permitea transportul a 8 divizii de pe frontul de vest pe cel de est in 4 zile si jumatate.
De o importanta si mai mare era puternica traditie militara a Germaniei, care dispunea de ofiteri deosebit de experimentati, capabili sa duca un razboi de viteza si sa foloseasca atacurile pe flancuri. In general ofiterii germani se dovedeau a fi superiori echivalentilor lor aliati in coordonarea de formatii numeroase.
Puterea asupra marii se masura in principal in distrugatoare si crucisatoare dotate cu tunuri extrem de mari. In ciuda eforturilor Germaniei de a-si crea o flota competitiva, Anglia si-a mentinut superioritatea numerica, astfel incat aliatii aveau aproape de doua ori mai multe nave de razboi. Principalii rivali pe mare raman Anglia si Germania.
Tipul engleze germane
Dreadnought battleships 20 14
Battle cruisers 9 4
Pre-dreadnought battleships 39 22
Armoured cruisers 34 9
Cruisers 64 41
Destroyers 301* 144
Submarine 65 28
*incluzand pe cele ale Canadei Australiei si ale Noii Zeelande
Superoioritatea numerica a Angliei era echilibrata de superioritatea tehnologica a marinei germane in multe categorii precum: torpile, mine, armura. Marina Regala a avut nu numai misiunea de a aproviziona Anglia cu hrana si alte materiale, ci si de a forma o blocada menita sa izoleze Germnia de restul lumii, slabind-o pe termen lung.
Tehnologia folosita in razboi in 1914
Planificarea si desfasurarea razboiului a fost crucial influentata de inventia de noi arme si de imbunatatirea celor existente inca din timpul razboiului Franco-German (1870-1871). Principalele dezvoltari au fost mitraliera si tunul cu frecventa mare de tir. Mitraliera moderna, care fusese inventata intre 1880 si 1890, era o arma deosebit de eficienta cu o rata de foc extrem de mare; putea sa traga 600 de gloante pe minut cu o raza mai mare de 900 de metri. In domeniul artileriei principalele imbunatatiri au fost incarcarea tunurilor printr-o fanta si introducerea tunului cu recul. Fara un sistem de recul, tunul isi modifica pazitia dupa fiecare salva, si trebuia repozitionat. Cel mai bun tun din acea perioada era tunul francez de 75 mm; ramanea nemiscat in timpul tirului, si nu era necesara ajustarea tintei de fiecare data. Mitralierele si tunurile cu frecventa mare de foc, folosite in combinatie cu transee si amplasari de sarma ghimpata formeaza o aparare extrem de greu de penetrat deoarece aceste arme pot decima un atac frontal de infanterie sau cavalerie.
A existat o diferenta coplesitoare in 1914 intre eficienta armamentului modern si tacticile doctrinale folosite de unele armate. Razboiul din Africa de Sud si cel ruso-japonez au demonstrat totala ineficienta a atacurilor frontale de infanterie sau cavalerie lipsite de elementul surpriza impotriva pozitiilor fortificate, insa putini ofiteri au prevazut ca mitralierele si tunurile cu frecventa mare de foc vor duce la un razboi de uzura. Chiar multi conducatori de armata din 1914 vedeau razboiul ca o confruntare de vointe nationale, materializate prin spirit de sacrificiu si curaj. Exemplul edificator este armata franceza care era dominata de doctrina ofensivei. Aceasta doctrina impunea militarilor atacuri la baioneta impotriva pustilor, mitralierelor si a tunurilor germane. Strategia militara germana influentata de Alfred Graf von Schliefen, a anticipat folosirea acestei tactici de catre francezi si astfel a acordat o importanta foarte mare instruirii ofiterilor in tactici defensive folosind mitraliere, sarma ghimpata si fortificatii.