Sângele este un lichid de culoare roşie, cu gust puţin sărat. El este alcăsuit dintr-un lichid numit plasmă şi din globule albe şi roşii.
Globulele roşii (hematii)-au forma unui disc biconcav, cu diametrul de 7 um. Un milimetru cub de sânge conţine în mod obişnuit 4,5 milioane hematii-nu au nucleu de aceea nu se divid. Ele sunt produse continuu de măduva roşie a oaselor spongioase, de unde sunt luate în sânge. Hematiile au viaţă scurtă cam de 100 de zile apoi sunt distruse în ficat şi splină. În interiorul hematiilor se găseşte o substanţă numită hemoblobină, care conţine fier. Datorită hemoglobinei hematiilor le revine rolul de a transporta oxigenulşi dioxidul de carbon.-în plămâni oxigenul adus de aerul inspirat formează împreună cu hemoglobina o substanţă instabilă numită numită oxihemoglobină-ajunsă la ţesuturi oxihemoglobina se desface iar oxigenul este luat de celule, unde este utilizat la oxidarea nutrimentelor, cu eliberare de energie.-în urma oxidării, rezultă bioxidul de carbon care formează împreună cu hemoglobina o substanţă instabilă numită carbohemoglobină-carbohemoglobina este transportată de la ţesuturi la plămîni unde eliberează dioxidul de carbon care este expirat-în acest mod hematiile îşi îndeplinesc rolul de a transporta gazele respiratorii în organism
Globulele albe (leucocitele) -sunt mai puţin numeroase (7500 /mm3 de sânge)-ele sunt celule incolore cu 8-20 um în diametru. Nucleullor este uşor de observat şi prezintă diferite forme. Rolul leucocitelor este de a apăra organismul. De îndată ce microbii găsesc o poartă de intrare pătrund în ţesuturi unde având condiţii prielnice se înmulţesc-leucocitele сare se pot deplasa cu ajutorul pseudopodelor ca şi amiba trec prin pereţii vaselor sangvine pentru a ajunge la locul invadat de microbi şi acest procedeu se numeşte DIAPEDEZĂ-tot cu ajutorul pseudopodelor ele capturează microbii pe care îi digeră şi acest fenomen este numit FAGOCITOZĂ-alte leucocite numite limfocite produc anitcorpi (substanţe care distrug şi ele microbi)-tot alte leucocite curăţă sângele de hematoane (vânătăi) şi descompun hemoglobina din hematiile distruse. Aşadar principalul lor rol îl constituie apărarea organismului împotriva unor factori străini de acesta. Creşterea numărului de leucocite reprezintă un semnal de alarmă deoarece acest fapt indică existenţa unui focar de infecţie în organism. De aceea în cazul multor afecţiuni medicul recomandă să se facă analiza sângelui al cărui rezultat consemnat pe buletinul de analiză îl ajută să stabilească diagnosticul. Pe lângă celulele roşii şi albe în sânge există şi nişte fragmente de citoplasmă desprinse din unele celule cu talie mare. Acestea se numesc plachete sangvine şi sunt în număr de 200000- 400000/ mm pătrat şi au dimensiuni foarte mici. Ele au rol în coagularea sângelui, intervenind imediat după ce se produc leziuni. Aici, plachetele sangvine se unesc în grămejoare şi participă împreună cu alţi factori din plasmă la formarea cheagului. Plasma constituie partea lichidă a sângelui care are în compoziţie substanţe anorganice cum ar fi: apa şi sărurile minerale şi substanţe organice cum ar fi: fibrinogenul( substanţă cu rol în coagularea sângelui) Fibrinogenul în contact cu aerul se transformă într-o substanţă filamentoasă şi insolubilă numită fibră. Aceasta formează o reţea de fibre în ochiurile căreia se globulele. În acest fel se formează cheagul care nu permite scurgerea săngelui. Plachetele sangvine şi fibrinogenl sunt factori ai coagulării sângelui. În afară de intervenţia la formarea cheagurilor plasma are şi rol de transportor, ea transportă de la locul de formare la cel de acţiune următorii produşi:-substanţe nutritive -hormoni produşi de glandele endocrine-anticorpi-substanţe nefolositoare Alături de sânge, circulaţia substanţelor în corpul omului se asigură de către lichidul interstiţial şi limfă. Lichidul interstiţial, aflat între celule, provenie din sânge, însă, spre deosebire de acesta, nu conţine globule- decât leucocite mici- şi nici fibrinogen. Lichidul interstiţial pătrunde treptat în interiorul unor capilare, chiar la nivelul spaţiilor dintre celule , formănd limfa. Limfa, care circulă prin vasele limfatice, se varsă în sânge şi, astfel, împreună cu lichidul interstiţial, contribuie la transportul substanţelor în organism. Comparând-o cu sângele, limfa conţine mai multă apă şi mai multe leucocite, dar nu conţine hematii. Numărul constant al globulelor, cât şi compoziţia plasmei, mereu aceeaşi la un om sănătos, arată că mediul intern al corpului are un echilibru stabil, la menţinerea căruia participă organismul în totalitate. Imunitatea Organismul are multe mijloace de apărare împotriva microbilor. Astfel, celulele pielii formează o adevărată barieră în calea microbilor, iar secreţiile pielii participă şi ele la oprirea acestora; mucoasa de respiratorie şi cea a tubului digestiv filtrează şi resping microbii, acidul clorhidric din stomac îi omoară, secreţiile, cum sunt saliva şi lacrimile, conţin substanţe antibacteriene eficace. În anumite situaţii, microbii reuşesc, totuşi, să pătrundă în organism. Din acest mament intră în acţiune un întreg sistem de apărare. Mai întâi intervin unele leucocite care fagocitează microbii şi alte corpuri străine ajunse în organism. Dacă acestea nu reuşesc să îi distrugă, intervin limfocitele. Acestea recunosc microbii, de exemplu ai scarlatinei, pojarul, holerei etc. Ele produc anticorpi, care, circulând în sânge şi întâlnind microbi, îi distrug. Pe traiectul vaselor limfatice se află nişte umflături, numite ganglioni limfatici. Microbii, ajunşi aici o dată cu limfa, constituie un semnal pentru limfocite, care încep să se dividă rapid şi înmulţindu-se, îi distrug. În aceste momente ganglionii se umflă. Proprietatea organismului de a se apăra împotriva microbilor prin producerea de anticorpi se numeşte imunitate. Cu alte cuvinte, organismul este imun faţă de anumiţi microbi şi toxinele lor. Anticorpii acţionează şi împotriva unor proteine străine de corp. Din această cauză au loc respingerile de organe transplantate. Proprietatea organismului de a fi imun poate fi înăscută sau dobândită. Imunitatea este înăscută în cazul în care organismul rezistă spontan îmbolnăvirilor. Imunitatea dobândită este în următoarele situaţii:· În urma unor îmbolnăviri, organismul nu se mai îmbolnăveşte, deoarece are deja anticorpi.· Prin vaccinare sau injectare cu ser. Vaccinarea, ca metodă de dobândire a imunităţii faţă de un anumit tip de microbi, presupune prepararea vaccinului şi injectarea lui în corpul omului, într-o perioadă considerată indicată pentru prevenirea îmbolnăvirii. Vaccinul se obţine în cadrul unor instituţii medicale specializate; aici se realizează adevărate „culturi” din diferite tipuri de microbi, o anumită cantitate din aceştea fiind folosită pentru prepararea vaccinului. Acestor microbi li se micşorează agresivitatea prin diferite metode, de cele mai multe ori prin supunerea la temperatură ridicată. Injectându-se vaccinul în corpul omului, limfocitele vor reacţiona ca şi în cazul unei adevărate îmbolnăviri, formând anticorpi specifici. Astfel, în condiţiile infectării cu microbii vii nu mai are loc îmbolnăvirea, deoarece aceştea întâlnesc în organism anticorpii deja fabricaţi împotriva acelei boli. Inima Inima este un organ musculos şi cavitar, de măsura pumnului drept, care cântăreşte aproximativ300 g. Este situată în cutia toracică, în spatele sternului, între cei doi plămâni. Vârful său, îndreptat spre stânga, se sprijină de diafragmă. Inima este învelită de un sac cu pereţi dubli, numit preicard.Înlăturând pericar-dul, la suprafaţa muşchiului inimii, numit miocard, se observă vasele de sânge care au rol în hrănirea acestui organ. Ele se numesc vase coronare. În secţiune longitudinală se observă următoarele: -atriul derpt şi atriul stâng sunt separate prin peretele interatrial. -cele două ventricule, drept şi stâng, sunt separate prin peretele interventricular. -partea dreaptă şi partea stângă a inimii nu comunică între ele. -între atriile şi ventriculele de pe aceeaşi parte se află câte un orificiu prevăzuţi cu nişte formaţiuni, numite valvule, care se deschid sau se închid astupând orificiile dintre atrii şi ventricule. Dispoziţia valvulelor permite trecerea sângelui numai din atrii în ventri-cule; datorită lor, nu există posibilitatea de întoarcere a sîngelui în atrii. -muşchiul ventricular stâng este mai dezvoltat. -artela aortă pleacă din ventriculul stâng, iar artera pulmonară din ventriculul drept. -venele cave se deschid în atriul drept, iar venele pulmonare în atriul stâng. -la baza aortei, cât şi la baza arterei pulmonare se află trei valvule, în formă de cuib de rândunică. Ele permit trecerea sângelui

numai din ventricule în artere şi nu invers. Vasele sangvine Vasele sangvine alcătuiesc un sistem de tuburi prin care circulă sângele. După structura şi funcţiile pe care le îndeplinesc, deosebim trei tipuri de vase sangvine: artere, capilare şi vene. Arterele Arterele sunt vase care pornesc din ventricule, ducând sângele către ţesuturi. Ele se ramifică în vase dein ce în ce mai mici (arteriole). Peretele arterelor este elastic, de aceea o arteră secţionată rămâne deschisă.Cele mai importante artere sunt: artera aor-tă, care pleacă din ventricului stâng, se curbează formând cârja aortică, după care coboară spre partea inferioară a corpului; din ea se desprind arterele care se ramifică în corp; artera pulmonară, care pleacă din ventriculul drept şi conduce sângele la plămâni. Arteriorele se ramifică, la rândul lor, în vase foarte subţiri, numite capilare. Capilarele, vasele cu diametrul cel mai mic, fac legătura dintre reţeaua arterială şi cea venoasă. Peretele lor este format dintr-un singur strat de celule. În capilare, care împânzesc organele ca o reţea fină, circulaţia sângelui este mai lentă decât în artere, ceea ce permite schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi. Venele sunt vase care se deschid la nivelul atriilor, aducând sângele la ţesuturi. Peretele venelor conţine foarte puţine fibre elastice. De aceea, o venă secţionată rămâne moale şi închisă.Majoritatea venelor situate sub inimă reprezintă pe pereţii lor valvule în formă de cuib, care înlesnesc urcarea sângelui spre cutia toracică. Cele mai importante vene sunt vena cavă inferioară şi cea superioară, care se deschid în atriul drept, şi venele pulmonare, care conduc în atriul stâng sângele venit de la plămâni. Fizolofia sistemului circulator Printre alte roluri pe care le îndeplineşte în organism, săngelui îi revine şi acela de a aproviziona ţesuturile cu substanţe nutritive necesare. De circulaţia sângelui depinde buna funcţionare a organelor şi viaţa organismului în totalitate. Activitatea inimii Activitatea inimii, ritmică şi involuntară, se desfăşoară în trei timpi: * contracţia celor două atrii (sistola atrială) * contracţia celor două ventricule (sistola ventriculară) * repausul general al atriilor şi ventriculelor (diastola generală) Inima este un muşchi, care, ca toţi muşchii, are nevoie de repaus pentru elimina-rea toxinelor rezultate în urma contracţiei şi pentru a-şi reface rezervele. Această recuperare se face în diastola generală. Cei trei timpi în care inima îşi desfăşoară activitatea formează revoluţia cardiacă (ciclul cardiatic) În sistola atrială, pereţii atriilor se contractă, împingând sângele în ventricule. În acest moment, peretele ventricular este relaxat (diastolă ventriculară). În sistola ventriculară, pereţii ventriculelor se contractă şi sângele este împins în aortă şi artera pulmonară; ventriculele se golesc, urmând ca imediat sângele din atrii să le umple.În momentul sistolei ventriculare, peretele atriilor este relaxat (diastola atrială), iar valvulele închid orificiile dintre atrii şi ventricule, sângele fiind împiedicat să revină în atrii. Sângele, împins cu putere din contracţia pereţilor ventricculelor şi având presiune mare, reuşeşte şă deschidă valvulele aflate la baza arterelor aortă şi pulmonară. Acum vă puteţi explica de ce peretele ventriculelor, şi mai ales al celui stâng, este aşa de gros. În timpul diastolei generale, sângele din vene curge în atrii, iar prin valvulele dintre atrii şi ventricule, care sunt deschise, curge în ventricule, datorită forţei de gravitaţie. Ritmul cardiatic (numărul contracţiilor pe minut) depinde de activitatea persoanei, vârsta, starea psihică, sexul acesteia. Ascultând bătăile inimii, constaţi că se aud nişte zgomote mai deosebite, care se repetă. Primul zgomot, mai lung şi mai profund, se produce datorită încheierii valvulelor dintre atrii şi ventricule şi pulsării sângelui din ventricule în artere. Al doilea zgomot corespunde diastolei ventriculare. Acesta este mai scurt şi are un ton mai înalt. El este produs de închiderea valvulelor de la baza arterelor (aortă şi pulmonară), ceea ce nu permite sângelui să se întoarcă în ventricule. Aceste zgomote se pot exprima prin silabe “lup-dup”. Înregistarea lor este importantă pentru analiza revoluţiei cardiace, folosindu-se în prevenirea şi tratarea bolilor inimii. Pulsul corespunde contracţiilor ventriculelor, al căror şoc se transmite în artere datorită elasticităţii acestora. Luând pulsul unei persoane numărăm 70 de pulsaţii, care corespund celor 70 de bătăi ale inimii pe minut. Circulaţia săngelui Sângele efectuează în organism un dublu circuit: de la inimă la diverse organe şi, Înapoi, de la acestea la inimă. Mica circulaţie(circulaţia pulmonară). Ventriculul drept împinge în artera pulmonară sânge venos(încărcat cu dioxid de carbon). La nivelul plămânului, sângele lasă dioxid de carbon, fixează oxigen în hemoglobină şi devine roşu aprins datorită oxihemoglobinei. Venele pulmonare îl duc în atriul stâng, de unde, prin sistola atrială, trece în ventriculul stâng. Durata acestui circuit este de 11 sec. Marea circulaţie. Ventriculul stâng, prin sistola ventriculară, împinge sângele în artera aortă şi ramificaţiile acesteia. La nivelul organelor, prin intermediul capilarelor, sângele lasă oxigenul, cu care s-a încărcat în plămâni, şi nutrimentele, cu care s-a înbogăţit la nivelul intestinului subţire (prin absorbţia intestinală). Sângele capătă o culoare închisă datorită dioxidului de carbon cu care se încarcă în ţesuturi (carbohemoglobina). Venele cavă superioară şi inferioară dirijează sângele venos spre atriul drept. Durata acestui circuit este de 22 sec. În cursul marii circulaţii, sângele asigură eliminarea substanţelor nefolositoare, conducându-le la rinichi. Paralel cu sistemul circulator sangvin, în corp se găseşte o reţea de vase care constituie sistemul nervos limfatic. Circulaţia limfei în acest sistem este determinată tot de activitatea ritmică a inimii. Sistemul limfatic este alcătuit din vase limfatice, pe traiectul cărora există ganglioni limfatici. În traiectul său, limfa străbate glanda endocrină timus, care joacă şi rol de ganglion limfatic, precum şi splina, organ care produce limfocite. Circulaţia limfei se face de le periferie spre centru, deci, spre deosebire de sânge, limfa nu mai revine la locul de plecare. Igiena sistemului digestiv Regulile de viaţă care vor asigura menţinerea sistemului circulator într-o per-fectă stare de sănătate sunt următoarele: -alimentaţie variată, echilibrată cantitativ şi calitativ -activitate fizică: plimbări, excursii, jocuri sportive, înot, etc. -odihnă corespunzătoare vârstei -o viaţă ordonată şi nestresantă, fără alcool, tutun, droguri Pe lângă punerea în aplicare a acestor cerinţe, valabile, de fapt, pentru menţinerea sănătăţii tuturor sistemelor şi organelor, se impune cunoaşterea factorilor de risc pentru inimă şi circulaţia sangvină. Boli Miocardita constă în inflamarea muşchiului inimii. Cardita reumatismală apărută la vârsta copilăriei, se datorează prezenţei reumatismului în zona articulaţiilor. Infartul de miocard este o boală gravă, datorită erorilor alimentare, tutunului, stresului,lipsei de activitate fizică. Se produce prin încetarea circulaţiei sângelui în arterele coronare. Atunci când artera se îngustează, sâ

ngele nu mai poate înainta, miocardul nu mai este hrănit, încetează să se contracte, iar ciclul cardic este perturbat sau oprit. În astfel de situaţii poate surveni moartea persoanei. Îmbolnăviri se produc şi la nivelul vaselor sangvine. Ateroscleroza se manifestă prin depunerea unor plăci de colesterol pe pereţii arterelor. Colesterolul rezultă în urma transformării, în ţesuturi, a grăsimilor de natură animală cu care ne hrănim. Hipertensiunea arterială apare atunci când arterele cu pereţii îngroşaţi îşi pierd elasticitatea, iar înaintarea sângelui este mult îngreunată. Datorită acestui fapt, tensiunea arterială creşte. Congestia cerebrară înseamnă ruperea unor capilare care irigă creierul, accident care provoacă paralizia parţială sau totală a organismului, ajungându-se chiar la moartea persoanei în cauză. Flebita se manifestă prin formarea unui cheag de sânge în venă şi apariţia unor pete roşii la suprafaţa pielii. Varicele apar pe o porţiune de venă dilatată din cauza slabei funcţionări ale valvulelor, ceea ce jenează circulaţia spre inimă. Frecvent, neatenţia la lucru, în circulaţia rutieră, cât şi violenţa reacţiilor unor indivizi pot duce la accidente soldate cu hemoragii. Hemoragiile capilare se opresc datorită coagulării sângelui. Hemoragiile venoase se opresc şi ele relativ uşor, deoarece peretele venelor este moale şi ele se aplatizează, limitând sângerarea. Hemoragiile arteriale sunt mai grave, deoarece peretele elastic menţine artera deschisă. Dacă nu se acordă imediat primul ajutor, moartea poate interveni rapid, datorită pierderii de sânge. Vocabular Fibrină = substanţa rezultată în urma transformării fibrinogenului în contact cu aerul Fibrinogen = substanţă componentă a plasmei sangvine. Grefă = fragmentul de ţesut transplantat dintr-o regiune în alta a corpului. Puls = dilataţia ritmică a arterelor produsă de fiecare sistolă Transplantare = înlocuirea unui ţesut sau a unui organ bolnav cu unul sănătos, de acelaşi fel