Ciclul de viata al omului este asemanator cu cel al unei frunze . Numai ca la om etapa principala a vietii lui corespunde acelor clipe de care frunza are nevoie de la desprinderea de pe craca pana la ajungerea ei pe pamant unde nu va face altceva decat in scurt timp sa intre intr-un proces lent de dezintegrare . Omul este atat de slab influentabil chiar si prost cateodata incat se lasa purtat de acel vant care pana la urma nu il va duce in alta parte decat pe acele culmi ale promiscuozitatii . Omul in general este obisnuit sa se complaca in propria-i mocirla si refuza sa faca prea multe eforturi pentru a se auto depasi si tipa poata in gura mare pentru a se consola : „C’e la vie !” Poate nu ne-am dat seama inca , insa hazardul este cel care ne da sansa de a ne crea propriul destin . Avem nevoie de atata putere , convigere si curaj pentru a infrunta Libido-ul si pornirile de sorginte animalica incat adesea cedeaza in fata acestora . Orice cadere in pacat , orice cedare in fata ispitei reprezinta o degradare a fiintei umane si a propriului eu ; in timp toate acestea duc la anihilarea sau cel putin amortizarea acelei principale insusiri, a omului – vointa . Fara aceasta suntem pierduti pentru ca noi nu reprezentam altceva decat rezultatul vointei noastre ( „ Eu sunt ceea ce vreau sa fiu”- Schopenhauer ) . Omul nu se ridica nici macar la acea conceptie filozofica ce spune ca : „Omul este un animal rational ” . O pasare inghetata cade de pe ramurile unui copac fara sa-si fi plans macar un moment de mila – pe cand „poporul meu contemplativ” cum il numea Radu Gheorghe intr-un spectacol , prefera sa planga uitandu-se la drobul de sare ce sta sa cada in loc sa-l aseze mai bine pe raft . Daca stati putin si va uitati in jurul vostru puteti realiza lesne ca si cu o 100 de prieteni , cunostinte , rude pe langa voi sunteti totusi inspaimantatori de singuri si insignifianti . Esti important atata timp cat cineva are nevoie de tine si esti de folos cu ceva cuiva in orice fel . Daca nu reusesti sa atingi aceasta performanta te trezesti aseamenea unui marinar dupa un naufragiu – singur pe cat poti cuprinde orizonturile in jur . V-ati gandit vre-odata cat va tine oare durerea si amintirea provocata de propria moarte : o luna , doua , un an si cine stie poate si mai putin? – cu timpul ne obisnuim cu ideea . Acest sentiment , fapt realitate , a singuratatii este atat de dureros incat preferam sa ne mintim zi de zi ca suntem iubiti , placuti , importanti si necesari asemenea unui drogat care –si mai injecteaza o doza pentru a nu se trezi la realitate . Faptul ca procesam , gandim , judecam cum vreti sa-i spunem este un lucru extraordinar insa nu neaparat si benefic . Mintea noastra poate impreuna cu o limita de care nu putem trece (omul este limitat) da nastere unei boli numite iluzie . Din pacate nu exista decat un singur antidot la ea :dezamagirea (speranta cu neimplinirea) . Cele doua cupluri iluzia si dezamagirea ; speranta si neimplinirea sunt cele care alcatuiesc peisajul nostru cotidian – chiar daca vrem sau nu ele sunt cele care ne dirijeaza viata . Daca stam si ne gandim putin cine stie poate ajungem sa realizam de fapt ca tot ce ne inconjoara nu exista cu adevarat ci este doar produsul imaginatiei noastre . Fara sa ne dam seama ea construieste si face sa para real prin senzatii tot ceea ce noi vedem , atingem si simtim . De ce ne vine totusi atat de greu sa credem acest lucru cand totul de fapt s-a nascut in urma unei idei . Poate nici nu v-am citit mai inainte acest eseu ci pret de cateva minute prin mintea voastra au trecut aceste ganduri . Cine poate sti?
Eu unul , nu !