În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul realizării treptate a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). De asemenea, acesta a încredinţat unui comitet prezidat de Jacques Delors, la vremea aceea preşedintele Comisiei Europene, mandatul de a studia şi de a formula propuneri cu privire la etapele concrete de realizare a acestei uniuni. Raportul Delors întocmit de comitet propunea realizarea UEM în trei etape distincte, dar evolutive. Prima etapă a UEM Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca prima etapă a realizării uniunii economice şi monetare să debuteze la 1 iulie 1990. În principiu, la această dată au fost eliminate toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre. Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre, a primit o serie de atribuţii suplimentare. Acestea au fost prevăzute într-o decizie a Consiliului din 12 martie 1990. Printre acestea se numărau consultări privind politicile monetare din statele membre şi promovarea coordonării acestora în scopul realizării stabilităţii preţurilor. Negocierile s-au finalizat cu Tratatul privind Uniunea Europeană, aprobat în luna decembrie 1991 şi semnat la Maastricht, la data de 7 februarie 1992. Cu toate acestea, avînd în vedere întîrzierile înregistrate în procesul de ratificare, tratatul (care modifică Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene – redenumit Tratatul de instituire a Comunităţii Europene – şi care cuprinde, printre altele, Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene şi Protocolul privind Statutul Institutului Monetar European) a intrat în vigoare abia la data de 1 noiembrie 1993. Cea de-a doua etapă a UEM Înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la data de 1 ianuarie 1994 a marcat dizolvarea Comitetului guvernatorilor. Existenţa temporară a IME a reflectat, de asemenea, gradul de integrare monetară din cadrul Comunităţii. IME nu avea nicio atribuţie în aplicarea politicii monetare în Uniunea Europeană – aceasta rămânând în sarcina autorităţilor naţionale – şi nici nu era abilitat să intervină pe piaţa valutară. Cele două atribuţii principale ale IME: 1)consolidarea cooperării între băncile centrale şi a coordonării politicii monetare şi 2)desfăşurarea activităţilor pregătitoare necesare pentru înfiinţarea Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), aplicarea politicii monetare unice şi introducerea monedei unice în cea de-a treia etapă. Cea de-a treia, şi ultima, etapă a UEM a debutat la data de 1 ianuarie 1999 cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele statelor membre participante şi cu aplicarea unei politici monetare unice sub responsabilitatea Băncii Centrale Europene. Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001, atunci când Grecia a intrat în cea de-a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit cel de-al 13-lea stat membru care s-a alăturat zonei euro la data de 1 ianuarie 2007, fiind urmată un an mai târziu de Cipru şi Malta, iar la 1 ianuarie 2009, de Slovacia. De la data aderării la zona euro, băncile centrale ale acestor ţări au devenit în mod automat membre ale Eurosist
